Cugetarea Cultului Creştin ca mijloc de solidaritate socială cu care se înduioşează veacul nostru este prinsă de gheţarii raţionalismului analitic şi omorâtor de energii, şi din ea sufletul însetat de certitudini nesimţite, nu soarbe decât îndoieli şi atitudini izbite de stârpiciuni incurabile.
Simţirea care aprinde pe cerul lumii contemporane, luminile artificiale ale unei inimi, de mult închinate deşertăciunii, înşeală până la desnădejde puterile, care svâcnesc în lăuntrul omenirii icoane de episcopală înălţare. Pretutindeni aleargă buimac gândul vremii şi nu e popas pe care el să nu-l viseze pentru odihnă a omului, un izvor de viaţă şi o biruinţă a veşniciei. Veac de risipire, veac de uitare, şi veac de nimicire, e veacul în care se ostenesc căutătorii idealurilor sfinte. Toţi însetăm, din stei răzbit de vânturi turbate, din stei săgetat de văpăi, din stei spintecat de tunet şi trăsnet, din steiul care luptă pe culmi cu năluci, să ne zidim temeiul vieţii şi să ne cioplim iconostasele noastre slăvite. Să vrem cu înflăcărare să ne înfigem gândul în piatra credinţei, să smulgem miez de virtute vieţii din ea şi scăpări de lumină nestinsă lucrării noastre de bine. Din clipa îndumnezeită pentru totdeauna de Mântuitorul Iisus Hristos, în numele Căruia suntem şi eram înfrăţiţi cu toţi, când El se ruga pentru noi în graiul înflăcărat pe care nu l-a putut reproduce în toată intensitatea simţirii lui, nimeni până azi. ,,Părinte vreau să fie ei una precum şi noi una suntem”, au izbucnit fără stavile revărsările acelei binecuvântări care au făcut din creştinătate deapururi un zid şi un izvor de puteri, şi care pentru neînţelegerile firii noastre poartă numele de unitate în duh evanghelic. Unitate în Duh Evanghelic! Câte schisme a trebuit să suferi tu fără cârtire din partea fiilor risipitori ai mărgăritarelor tale sfinte… Eu nevrednicul, nu am putut descoperi până acum, străbătând cu pas cercetător de preot iconom, atâtea teorii ieşite din laboratoarele ideologiei filosofice şi sociale, un temei mai neclătit şi mai creator de solidaritate, cum este acel zidit de către al IV-lea veac al creştinătăţii, cultul creştin, prins în acele cadre superioare şi adânc spirituale ale liturghiilor noastre ortodoxe. Sociologia ne-a vorbit de o solidaritate inspirată din formulele imperativelor categorice ale economiei politice şi naţionale, fiziologia pragmatică a încercat să ne impună metodele utilitarismului ei mediocru, comunismul a ameninţat cu teroarea unei dictaturi, care dincolo de ordinea materială nu mai putea în niciun chip a avea vreun răsunet şi vreo autoritate, toate contribuind aproape sistematic în exasperarea sufletului omenesc dornic nu de formule plutitoare în văzduhurile închipuirii ei de vii şi rodnice realităţi care să facă din smerita şi necăjita noastră viaţă nu un teren de isbândă a instinctelor, ci un altar de perfecţiune episcopală şi de îmbinare a spiritului de solidaritate socială a cultului creştin,, care zace viu” (Urmează).
