În misterul mântuirii, Şcoala creştină e şcoala înfrânării şi a muncii, şcoala idealurilor etice, trăite şi practicate, este şcoala ce vrea să facă din omenire o familie mare, condusă de Dumnezeu, pe care-l chemăm în rugăciunile noastre, „Tatăl nostru” şi în care toţi suntem şi trebuie să fim fraţi.
Şcoala creştină e şcoala libertăţii, care nu tinde să ţină pe om supus legii, ci vrea să-l facă să lucreze liber, stimulând forţele ascunse ale sufletului şi înclinările trainice şi adânci spre libertate: „Şi veţi cunoaşte adevărul şi el vă va libera pe voi”. E şcoala unde sunt chemaţi toţi să se lumineze, indiferent de poziţie socială, vârstă şi sex şi unde nu se urmăreşte decât o unică ţintă: sfinţenia vieţii şi găsirea mijloacelor de a pregăti o viaţă demnă de om şi vrednică de jertfa adusă pentru noi, de Iisus Hristos. „Instruiţi de acest Stăpân perfect – zice un apologet al veacului”, trăim sub privirea lui veşnic îndreptată asupra noastră, nu în felul celor ce tremură sub ochii unui stăpân omenesc, căci înţelepciunea lui nu înfricoşează şi legea lui nu umileşte. Ea dirijează nu numai actele, ci şi gândurile. Creştinismul e şcoala unde se cultivă omul, fiindcă e făptura lui Dumnezeu, fiindcă e om şi cultura şi educaţia sunt mijloace să-l înalţe până la Creatorul său: creştinismul a pus pentru prima oară în firmă lapidară, principiul egalităţii dintre oameni şi al demnităţii omeneşti, care e tot aşa de vrednică de stimă şi la rob ca şi la stăpân şi a ridicat problema democraţiei sub scutul religiei, făcând din iubirea de oameni o dogmă şi din ajutorarea lor o datorie. Zăgazurile claselor el le-a rupt mai întâi şi faptul că un sclav, precum a fost Calist şi că alţii au ajuns în fruntea bisericii creştine, la începutul fondării ei, e cea mai elocventă dovadă a sincerităţii principiilor sale. În sublimitatea principiilor, a concepţiei despre viaţă şi în exemplul dat de Iisus Hristos şi de urmaşii lui, a stat tăria creştinismului şi forţa lui educatoare şi de cucerire a spiritelor. Numai aşa ne putem explica curajul apologetului Tertulian, care sub inspiraţia ce izvora din înţelegerea forţei morale a legii creştine, putea scrie, fără frică! „Noi suntem de ieri şi umplem cetăţile voastre, palatele voastre, câmpiile, municipiile, senatul, forul… Nu vă vom lăsa decât templele…”
Şi cu aceeaşi încredere şi azi, tineretul ca şi orice vârstă pot găsi în creştinismul acelor veacuri, forţa necesară refacerii sufletului şi a îndreptării lui pe calea adevăratei înţelegeri a vieţii.
La căpătâiul acestei cărări vor găsi figura blândă şi veşnic luminoasă a Mântuitorului, care privind la fiecare din noi, ne dă drept pildă, nu numai învăţătura Sa, dar şi suferinţa şi biruinţa Sa.” Aceste perfecţiuni episcopale în Creştinism au făcut pe G. Boissier să scrie la finele marii sale opere: Religion romaine: „Creştinismul a fost singura religie care a dat o satisfacţie deplină tuturor necesităţilor confuze, pe care încerca omenirea şi pe care religiile vechi ni le satisfăceau decât pe jumătate” şi aceasta cu imperfecţiuni de destrămare social-religioasă, ingenioasă şi fără dogme. (urmează)
Preot iconom Alexandru Eug.Cornoiu
