Ultimele Revelaţii?
S.D.P.: Tată, am impresia – pe parcursul redactării acestei cărţi în doi – că piaţa de carte nu-i pregătită pentru stilul tău greu digerabil! De exemplu noul titlul: „Ieşirea spre cer”…
I.P.B.: Ei, nici chiar aşa, căci în România Literară nr.27, din 28 iunie 2024, cartea mea de sonete „Ieşirea spre cer” e selectată la rubrica „Titluri noi” alături de alte titluri precum: Cornel Ungureanu: Trepte. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade ori Nicolae Jinga: Cronica deşertului lăuntric.
S.D.P.: Încerci o autoprezentare, din avion, a ei?
I.P.B.: Ei, da. Am ieşit în lume cu cea de-a patra carte de sonete. Din încercare în încercare aceasta, intitulată emblematic „Ieşirea spre cer”, are drept fundament o triadă: tragicul, umorul şi ludicul.
Cartea beneficiază de un orizont relectural îmbogăţit şi de o experienţă prozodică îndelungată. Are 156 pagini şi conţine 16 cicluri. Prefaţa şi postfaţa o semnez eu însumi, ca abilitat comentator al fenomenului poetic actual, unul transmodernist dintr-al meu punct de vedere, explicat în 1560 de pagini în „Istoria transmodernistă a literaturii contemporane (volumul I/2023)”.
În „Ieşirea spre cer”, marile modele ale sonetiştilor europeni ori români sunt resorbite într-o „pastă” lirică omogenă. Accentele sunt fie contemplative fie autoreferenţiale. Reveria livrescă şi nostosul copilăriei coabitează ca să rezulte câteva structuri clar explorate şi formatate. Ici-acolo fantasticul şi mitul iau calea de mijloc (adică cea a „râsu-plânsului”). Tehnicile la care am recurs sunt reinventate (ca de pildă „sonetul întors (în oglinda unui râu străverde)”, textele poetice sunt „întoarse la obârşiile arhetipale”; sau au aerul de „ultime revelaţii”, erezii „clasicizate”, reculegeri apolinicodionisiace ori orficonarcisiace (depinde de declicul inspiraţiei – n.m.). Ca poet de frontiere am năzuit să recuceresc autentica „limbă poezească”, dar dinspre unghiul unei „voci însingurate”, cenzurată totuşi de muzele tradiţionalmoderne.
S.D.P.: Am receptat, sper, corect, că în „Ieşirea spre cer” personajul central e poetul transmodernist. Ce hram poartă? Te-aş provoca la un portret al acestuia.
I.P.B.: Poetul transmodernist caută a-şi încredinţa cititorii că undeva, într-un univers imaginar, ar exista şi-o „Republică a literelor”. „Solilocviile” lui sunt transscrise de „mâna-i scrietoare” în „timpul celălalt”, unde nişte „corpuri în abluţiune” participă la o „celebrare ezoteretică”. Orfismul şi suprarealismul coabitează în discorp evisceraliile din conştiinţa trează şi Dedesubturile organice.
Iar mâna scrie eliberată de clişee, în fiecare figură stilistică e o idee. Ea ţine între degete un condei întraripat şi dibuie şi pe întuneric forma pură. Poetului transmodernist îi e dor „de o vorbire în tropi metafizici” obţinuţi prin scormonirea tăciunilor unor mithosuri străvechi. Scopul îi e ambiţios: să scrie Epopeea în care prin (re)inventarea toposurilor fundamentale. Lirica sa profund personalizată se întoarce înspre primordiile imnice, către incantaţiile magice.
Ambiţia mea de transscriptor kairotic e dictată de el: căci dânsul e poetul de care mă ocup iarăşi, care – cam intrigat de ritmul anual în care se aruncă pe piaţă valorile literare de azi din cărţile de poezie – rezidă în rememorarea celor „trei enclave ale mântuirii”, gospodărite prin „metode, tactici, strategii” strict specifice noii paradigme promulgate de mine în plin eon postmodernist: curentul botezat de mine, cu modestia-mi de rigoare, transmodernism.
S.D.P.: La prima vedere, este clarissimă, tată, formaţia ta de cărturar „păstor”, cu turmă de vechi cuvinte ce-n oseminte cu orificii lăsat-au forme cu legi şi norme incandescente” încă sub cerul unui (trans)limbaj transinstoric-autotelic. Ce alte dimensiuni lasă vederii critice poeziile şi sonetele tale?
I.P.B.: Am trecut, iată, de la lirism la narativitate, de la ingenuitatea jucată la teoria textului, de la precizia catifelată la realismul cotidian deviat prin glisare pe diferite registre: montare livrescă, înşurubări în străvechi arhetipuri; grădina edenică, potopul, Arca Metanoică, Cartea originară, Bibliopolisul, orizontul încovrigat, Cina-cea-de-taină. Cum ne-a obişnuit, poetul ca personaj îşi „ascunde” procedeele, care însă în procesul relecturii pot dobândi o transaparenţă criptofanică (adică transmodernistă).
S.D.P.: Îţi propun să zăbovim câteva zile. Hai să ne terminăm cafelele de sorbit, sub cerul acesta de vară montaliană.
În loc de postcriptum: Am primit azi cartea excepțională IEȘIREA SPRE CER și mulțumesc mult. Sunt convinsă că o voi citi cu plăcere și tot cu plăcere voi scrie despre ea. Zile frumoase, cu sănătate și putere de muncă ! (Va urma)
Elisabeta Bogățan
