După apariția celor două romane, “Diavolul cu chip de înger”, Editura Arvas, 2008 și „ Lumină sub umbrela morții”, editura Arvas 2009, apoi „Vorbe ce se vor cântate”, texte pentru muzica populară și ușoară, editura Măiastra 2010, Dae Rășinaru, pseudonim provenit de la toponimul Rășina, un cartier al orașului Țicleni, sub care se ascunde identitatea profesorului pensionar Constantin Șofei, absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității București, încredințează tiparului cel de-al treilea roman, cu titlul “Zâmbete la porțile furtunilor”.
Cum destinele noastre au lucrat în așa fel, să urmăm împreună același traseu școlar și universitar, să îmbrățișăm aceeași profesie și să funcționăm în aceeași unitate școlară, până la pensie, îl cunosc pe Dae Rășinaru îndeaproape.
Pertinent creației, “cochetează” cu slova scrisă orânduită în versuri încă de pe băncile școlii preuniversitare; de-atunci au apărut primii muguri ai talentului. În anul 1981, a participat la un concurs cu piesa de teatru în două acte “Cine va fi martorul?”, inspirată din viața petroliștilor, lucrare distinsă cu premiul al II-lea, ediția a treia a Festivalului Național „Cântarea României”, publicată în revista cu același nume , octombrie 1981, la rubrica “Atelier”.
Romanul poartă un titlu cu semnificații adânci, metaforice, similar cu titlurile celor două romane anterioare. Titlul “Zâmbete la porțile furtunilor”, conține doi termeni aparent contradictorii, „zâmbete” și „furtuni”, iar termenul „furtună” apare ca un laitmotiv acoperind întreaga arie de semnificații: „vijelie”, „zbucium”, „tulburare sufletească” și „revoltă” pe când „zâmbete” sugerează faptul că viața, în ciuda tuturor vicisitudinilor și a oricăror amărăciuni, este totuși frumoasă și merită trăită. „O, Gott, das Leben ist doch schön” (germană), „O, Doamne, viața e totuși frumoasă” exclamă Schiller în „Don Carlos”, iar pentru marele tragic grec, Euripide, în „Rugătoarele”, „viața noastră este o luptă” , precizând că „unii oameni sunt fericiți mai devreme, alții mai târziu, iar alții niciodată”. Așa se întâmplă și în acest roman.
Această ultimă creație literară a lui Dae Rășinaru este un roman social și de familie, de creație, care, după clasificarea romanelor întreprinsă de Nicolae Manolescu în „Arca lui Noe”, „Eseu despre romanul românesc” , s-ar încadra în cel doric. Dacă în primele două romane se disting unele note autobiografice, această ultimă operă este o creație de ficțiune, a cărei acțiune se întinde pe trei sferturi de veac, începând din anii imediat premergători celui de-al Doilea Război Mondial și până în zilele noastre, într-un cadru spațial mult mai larg, cu nume de localități ce corespund realului geografic: Rășina, Târgu-Cărbunești, Târgu-Jiu, Petroșani, Timișoara, București, orașe prin care destinele își poartă personajele.
Acțiunea romanului este structurată secvențial în zece capitole, este o acțiune continuă, cronologică, liniară, construită prin înlănțuire și cuprinde o succesiune de evenimente care au marcat istoria patriei: Al Doilea Război Mondial, perioada de sovietizare comunistă a țării, revolta oamenilor de la Timișoara și București, perioada de tranziție.
Naratorul este omniscient, neimplicat, apare ca o simplă “voce” care prezintă acțiunea la persoana a treia, iar faptele înlănțuite temporal și cauzal devin credibile, verosimile. Acțiunea debutează brusc, fără preliminarii, cu nunta fiicei notarului, mire un învățător, în același timp, cu moartea boierului, ambele evenimente tulburate de o furtună urmată de inundații. În centrul acțiunii romanului se află familia protagonistului Steluță și urmașii acestuia. Copil abandonat, adoptat imediat, are o ascensiune impresionantă, premiant pe întreaga perioadă de școlaritate, deși trece prin greutăți de ordin material, obligat să locuiască temporar la mănăstire, apoi la un profesor, se căsătorește cu Crina , devin cei mai buni studenți la Institutul de Mine și Geologie din Petroșani, preocupați de invenții, stimați de colegi și de profesori, sunt exmatriculați din prejudecăți politice, lucrează la mină, reînmatriculați la seral, ajung cercetători și sunt promovați la ministerul de resort.
Trăsăturile sufletești se desprind din fapte și limbaj, autorul, imparțial, renunță la caracterizarea directă.
Dae Rășinaru insistă asupra unor drame sufletești provocate de evenimentele istorice mai sus prezentate. Codruța, medic și lector universitar, nevinovată, arestată din rațiuni politice în baza unei declarații false, este abuzată sexual de către directorul penitenciarului, un monstru, o fiară, rămâne gravidă, îl ucide pe făptaș și, în cele din urmă, se sinucide.
În cadrul acțiunii ce se desfășoară cu rapiditate, autorul crează anumite pauze, ca un fel de respiro, făcând loc unor descrieri artistice, unele în acord cu stările sufletești ale personajelor.
Iată descrierea furtunii: “Pe la mijlocul zilei, brusc, a început să se întunece. De pe Maliț, veneau nori deșirând funii negre. Aproape nu se mai vedea om cu om, în puterea unei zile de vară, cu soare din cale-afară de puternic. Trăsnete de sfârșit de lume! Fulgerele coborâseră pe pământ și înotau printre pomi și oameni. Rafale de ploaie și grindină cât oul de găină biciuiau tot ce întâlneau. Un dud a căzut sfârtecat de un fulger în fața cailor”.
O parte a romanului cuprinde secvențe din viața minerilor: ”O nouă explozie în Valea Morții. Alții îi ziceau Valea Plângerii. Bieții mineri! Mureau cu moartea de braț! Când plecau de acasă, destul de posomorâți, se forțau să zâmbească frumos când îi sărutau pe cei dragi. Treizeci de trupuri carbonizate. Oase afumate și miros pătrunzător de carne arsă. S-au obișnuit oamenii să meargă mereu cu moartea în sân. S-au obișnuit. Jiul e negru, orașul, cu hainele negre, sufletele, negre și ele! Sicriele tot așa! Și privirile oamenilor sunt negre. Lumina? Câțiva licurici înotând neobservați prin marea de smoală! Potop de negru!”.
Demne de evidențiat sunt scenele erotice, surprinderea psihologiei adolescentine, a ingenuității tinerilor, fulgerați de Eros sau Cupidon, mai întâi Steluță și Crina, apoi Crina, nepoata, cu Mugurel. Puritate, adevăr, frumos și ideal în dragoste.
Cu înclinații vădite spre teatru, Dae Rășinaru mânuie cu abilitate dialogul artistic menit să susțină veridicitatea, concentrarea epică și să evidențieze trăsăturile personajelor. Adeseori recurge la folosirea monologului interior și a monologului adresat unui grup de receptori, printre care, Crina și bunicul. Este monologul argumentativ al lui Mugurel din ultimul capitol, din care reies prudența și luciditatea alesului Crinei. Când oglindește evenimentele de la Timișoara sau din București, autorul întrebuințează enunțuri scurte, propoziții exclamative și interogative, scopul fiind bineînțeles, realizarea unei acțiuni dinamice, rapide.
Romanul capătă și un caracter monografic prin prezentarea principalelor evenimente din viața omului.
Trebuie să evidențiem spiritul plăsmuitor și fervent al autorului Dae Rășinaru, densitatea epică a romanului, îmbinând armonios toate modurile de exprimare literară, obiectivitatea și tehnica detaliului, astfel că unele pagini ale romanului ”Zâmbete la porțile furtunilor” sunt, într-adevăr, antologice.
Și în acest roman, autorul pledează pentru relații umane bazate pe moralitate, pe virtuți nobile și perfecțiune morală.
De bună seamă că și acest roman al lui Dae Rășinaru este menit să supreviețuiască prin aspirațiile și ideile autorului, transferate personajelor cărora le-a dat viață, prin valoarea estetică și etică, toate încununate într-un mesaj pentru cei care vin din vremea noastră.
Constantin E. Ungureanu
