O carte care învinge timpul: „Elegiile politice” ale lui Ion Gheorghe

1188

Am cumpărat „Elegii politice” în 1980. Ion Gheorghe deja mă publicase în „Luceafărul” și avea să repete „isprava” de trei ori. M-a invitat la cenaclul condus de el, unde am citit în aceeași ședință cu Mircea Stăncel și Adrian Pintea. Eram cu Marius Stănilă și Mihai Măceș. Participau Gheorghe Pituț, Cezar Ivănescu, Costin Tuchilă ș.a.
Iată-mă-s acum la 69 de ani, în postura, deloc de invidiat, de-a comenta aceste formidabile „elegii politice”. La vremea lor au șocat, i-au blocat pe criticii „oficiali”, pentru că limbajul părea nonconformist. Azi, peste 43 de ani, îmi asum curajul / demnitatea „insurecțională” de-a le recupera critic / axiologic.
Este „Elegii politice” o carte esențială a literaturii neomoderniste?
Siiigur că este, căci promovează altfel decât Maiakovski și Păunescu retorica naționalistă. Poetul reîntoarce discursul poetic în concretul social și militantismul motivat de înzeire, de misionarismul vaticinar-patriotic. Cartea rezistă prin lettrismul și futurismul ei, printr-o transfonetică semnificantă. O recitești și-ți refuți orice prejudecată, te reoriginezi în romantismul încă recurent și accepți că „poetul poate-nnebuni din generație în generație” „zeu el însuși”.
Dar Ion Gheorghe „trage viața la răspundere” cu „o față-ntoarsă-n urmă”. „Citește cu ochiul lui din ceafă / cel ploios și-nchis, pe care s-a răcit / lacrima, orbindu-l cu un strat / de magmă, peste sâmburul de foc / din ere zoologice”. „Poetul este ochiul însuși, ancestral, / cețosul, răcitul, animalicul ochi din ceafă, al rațiunii”, este vizionarul și profetul, e înaintemergătorul. Recurge, monumental, heliadesc, la parabolă și alegorie, elaborând o poetică fundamentală, caracterizată de entuziasmul politic, a cărui revalidare strategică e cerută imperios de „din ce în ce mai cumplita știință și artă de-a conduce statele”. Și utilizează, ca mai toți poeții moderni, imaginea corăbiei printre ai cărei timonieri se va fi regăsind poetul însuși în timp ce „duhuri teribile / bântuie cancelariile și sediile”. „Elegiile poetice” trebuie situate în prelungirea poeziei realului și fantasticului cultural; dar Ion Gheorghe dezvoltă un sarcasm tăios, incomod care i-a adus „expulzarea” din țară ca „ambasador” aiurea (parcă și prin China dictatorială și totalitară – n.m., I.P.B.).
Despre aceste „Elegii politice” profesorul meu de doctorat Dumitru Micu mi-a spus cu viu grai că în ele Ion Gheorghe a mizat pe subminarea puterii ceaușiste, în urma consternării poetului de a fi văzut cum anumite principii scumpe inimii îi sunt transformate, prin aplicarea lor aberantă, în opusele lor (vezi și Micu, 2000, pp. 370-371). Eugen Negrici îl înscrie pe Ion Gheorghe între puținii poeți care au izbutit să se supună unui efort de iluzionare, trăind frenetic, cu imaginația, consecințele narative sau mai ales descriptive ale transvăzării”. Această stare mitică perpetuă / această mitosofie personală este mult mai omogenă, credibilă, plauzibilă. Limbaju-i categoric autonom. Simbolurile hermetice se saturează cu adevăr de viață dar și de un „misticism redundant”, iar poetul impune obiectelor, acțiunilor, episoadelor existentului un cod combinativ și o succesiune aptă să inducă și „Elegiilor politice” verosimilul (Negrici, 2019, pp. 372-375): „Pentru Ion Gheorghe – decide un alt exeget – „lumea veche alimentează un protest, o revoltă, o întoarcere și oamenii, natura, țăranii se revoltă sătui de-atât fariseism „antipolitic” din păcate dogmatic și asupritor ad infinitum al sufletelor lor naive, animiste, protoistorice.
Aș putea considera că în „Elegii politice” Ion Gheorghe realizează ceea ce-i recomanda Gheorghe Grigurcu în 1979: decantarea care dă „noimă” resurecției ruralului (Grigurcu, 1979, p.197). iar Gheorghe Crăciun ne trimite la subtilitățile lui Gérard Genette. Ion Gheorghe ar fi caracterizat de coborârea semnificantului în semnificat: de ordin morfologic și de ordin semantic, de agramaticalități; tropologisme, de redescoperirea folclorului bizantinismului imaginilor de filieră gândiristă, universului fantasticului popular. Se disting și în „Elegii politice” aspecte clare care descind din marile paradigme literare: simbolism, suprarealism, expresionism, neomodernism, post- și trans-modernism (Crăciun, 2017, p.341).
„Elegii politice” rămâne o carte memorabilă!

Bibliografie:

• Ion Gheorghe: Elegii politice; Editura Cartea Românească, București, 1980;
• Dumitru Micu: Istoria literaturii române de la creația populară la postmodernism; Editura Saeculum I.O., București, 2000;
• Eugen Negrici: Literatura română sub comunism; Editura Polirom, Iași, 2019;
• Cornel Ungureanu: Geografia literaturii române, azi (vol. I, Muntenia), Editura Paralela 45, Pitești, 2003;
Ion Popescu-Brădiceni, Scriitor, doctor în filologie

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here