O brățară medievală aflată în colecția Muzeului Județean Gorj “Alexandru Ștefulescu” din Târgu-Jiu

12

Recent am descoperit în colecția muzeală a Școlii gimnaziale din satul Runcu, județul Gorj, pe lângă câteva piese valoroase din diferite epoci istorice și o brățară medievală din argint. Tot aici a mai fost semnalată existența unei alte brățări, care din păcate a dispărut și nu am putut să o studiem.

Piesa pe care o prezentăm mai jos, intră acum în circuitul științific pentru prima dată, prin acest studiu întocmit de noi.
Localitatea Runcu se află situată la la cca 16 km nord-vest de Târgu Jiu în apropierea DN 67 D Târgu Jiu – Baia de Aramă (3 km la nord de acesta) având următoarele coordonate geogafice: 45º 07’ 44 “ latitudine nordică și 23º 08’ 42” longitudine estică, aflându-se la o altitudine de 300 m. Este așezată într-un decor pitoresc, la poalele munților Vâlcan, adăpostită la nord de vârfurile Șiglăul Mare (de unde izvorăște râul Sohodol ale cărui chei sunt impresionante și deosebit de frumoase) și Pleșa. Din extremitatea nordică a satului Runcu, din punctul ”La Bulboc„ izvorăște râul Jaleș, de la al cărui nume a luat naștere primul județ, atestat documentar la sfârșitul secolului al XIV –lea (octombrie 1385), din Țara Românească.
Satul Runcu este amintit pentru prima oară într-un document din 23 aprilie 1486, dar el exista cu mult timp înainte. Cercetările arheologice din zonă amintesc de comunități omenești existente încă din paleoliticul mijlociu și eneolitic (în zona carstică din jur – Peștera Popii, Peștera Pătrunsa, Dâlma Peșterii, Pârlazului, Laptelui, Lupului, Strunga Mare, sau punctele Cracul Răchițele și Bulboc. În unele peșteri și în cheile Sohodolului s-au descoperit și picturi rupestre .
Urme materiale există și din sec. III – II î. Hr., aici descoperindu-se în perioada interbelică, o toartă de amforă grecească (rhodiană), ștampilată, datată cronologic între 220 – 180 î. Hr. , dar și din epoca dacică (un depozit de șapte coase cu peduncul).
Cercetările arheologice de epocă feudală au dus la descoperirea, în punctul “La captare” , la nord de sat, a unei necropole (cinci morminte) din secolul al XIV-lea , iar la cca. 200 m S-V de aceasta (în curtea locuitorului Staicu Dumitru), fundațiile unei locuințe din sec. XV – XVI, ale cărei ziduri, realizate din piatră și cărămidă, au o grosime cuprinsă între 0,90 și 1,10 m și al cărei proprietar acordă o importanță deosebită și elementelor decorative (stucatură cu motive geometrice sau vegetale). Locuința ar fi putut aparține unei familii boierești însemnate (poate chiar boierilor Dăbăcești, amintiți documentar încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea).
Izvoarele documentare de la sfârșitul secolului al XIV-lea amintesc de existența în această zonă a unei importante familii boierești, înrudită se pare, cu familia domnitoare din acea perioadă (doamna Clara). Astfel, prin documentul din 3 octombrie 1385, voievodul Țării Românești, Dan I dăruiește mănăstirii Tismana, ctitorie a tatălui său Radu voievod ”… grâul din județul Jaleșului, patru sute de găleți anual… Am dăruit și pe râul Jaleșului, la Dăbăcești, nucii, copaci toți…„ iar în documentul din 27 iunie 1387, Mircea cel Bătrân voievod, întărea mănăstirii Tismana, “daniile anterioare”… și încă ce a dăruit Dimitrie Dăbăcescu la moartea lui, mănăstirii cât a fost al său la Dăbăcești, a patra parte…„ . Daniile vor fi reînnoite prin documentele din 1391-1392, 1399 și 1424.
Satul Dăbăcești, pe Jaleș, a fost recunoscut de istorici ca fiind situat pe locul actualului sat Runcu, acesta din urmă fiind amintit pentru prima oară, după cum spuneam, abia în documentul din 23 aprilie 1486, când Vlad Călugărul întărește mai multe danii, printre martori fiind amintit și ”…Cârstian din Runc…„ .
În documente, datate în secolele XVI – XVII, satul Runcu aparține unor familii princiare și boierești, banii Craiovei, Basarabii ”….. deoarece l-a stăpânit și domnitorul Radu Șerban…” care îl vinde apoi banului Radu Buzescu și soției sale Elena.
Într-un document din 10 iunie 1656, voievodul Constantin Șerban confirmă jupânesei Elena a banului Radu Buzescu și fiului ei Mateiaș Postelnicul stăpânire în Runcu ”….și iar să le fie lor satul Runcu, județul Gorj, tot satul și cu toate hotarele și cu toți rumânii, pentru că le-a cumpărat pan Radu Clucer Buzescu de la răposatul părintele domniei mele Io Șerban voevod cu 22.000 aspri; iar apoi iar a cumpărat Radu Clucer Buzescu patru delnițe de la patru cnezi anume popa Ion și Bran cu frații săi din Runcu și o delniță pe câte 800 aspri, prețul aspri 3.200…”
Pe la 1735-1736 găsim ca proprietar în Runcu pe prințul Gheorghe Cantacuzino, fiul domnitorului Șerban Cantacuzino , iar după moartea acestuia, fiii săi Pârvu și Toma Cantacuzino vând moșia (în 1747 și respectiv 1754) lui Dumitrache Geanoglu (mare șetrar), ginerele lui Dositei Brăiloiu (fiu al marelui ban Cornea Brăiloiu, din perioada anilor 1695 – 1705) .
La sfârșitul secolului al XVIII – lea (1789), moșia Runcu intră în stăpânirea polcovnicului Ioan Sâmboteanu din Târgu Jiu.
Am făcut acest istoric al familiilor princiare și boierești, ce au stăpânit de-a lungul a câteva secole satul Runcu, în scopul de a determina încadrarea cronologică și evaluarea brățării de argint aflate în expoziția permanentă a Muzeului Județean Gorj, în lipsa altor informații privind anamneza acestei piese.
Din cele mai vechi timpuri și până în prezent, semnificația bijuteriilor a fost percepută ca făcând parte din categoria acelor simboluri ce permiteau recunoașterea, într-o primă fază a statutului, apartenenței și condiției sociale a persoanelor care le purtau. Ele puteau fi și un indicator al sănătății, credinței și superstițiilor acestuia.
Dacă bijuteriile sunt capabile să însoțească întregul nostru parcurs existențial, aceasta se datorează faptului că ele sunt considerate ca fiind obiecte ”prețioase„ menite să cristalizeze relații sociale puternice.
Se credea că sunt înzestrate cu puteri magice ce-l protejau pe purtător împotriva ghinionului, nenorocirilor sau de a-l feri de duhurile rele (identitatea unei puteri ce reunește forța pământeană cu energiile supraomenești) și care confereau posesorului putere și prestigiu.
Brățările fac parte din categoria pieselor de podoabă de corp, de formă circulară sau în spirală, purtate pe antebraț sau pe braț, mai ales de către femei, dar și de bărbați, fiind atestate încă din perioada epocii bronzului și eneolitic.
Brățara de la Runcu este din argint, de formă circulară și face parte din categoria brățărilor deschise, fiind realizată din șase fire de argint împletite două câte două și torsadate în jurul unui miez format dintr-o bară circulară, groasă de 2,5 mm. Ea are analogii apropiate în zona balcanică, în cea nord-pontică și chiar în centrul Europei, cu originea certă într-un prototip bizantin ce relua, de fapt, un gen de podoabă antică.
Capetele brățării sunt aplatizate, semicirculare la extremități, fiind decorate cu câte trei șiruri de granule de argint (butoni), înconjurați pe margini de un fir de argint, filigranat, lipit pe placa de bază. La capetele inferioare ale brățării, în zona de contact dintre segmentul torsadat și capetele aplatizate există 4 granule, mai mari decât celelalte, ce alcătuiesc împreună un motiv floral, la unul din capete și doar o granulă, de dimensiune mai mare decât cele anterioare, la celălalt. Lipsesc un număr de 7 granule la un cap și 10 la celălalt (toate de mici dimensiuni). Cele 51 de granule mici au un diametru de 2 mm, cele 4 granule mijlocii 4 mm, iar cea mare 8 mm.
Pentru realizarea motivelor decorative, mai ales la extremitățile brățării, cele mai întrebuințate au fost granulele (perle de argint). Sunt principalele elemente ornamentale, puse în evidență prin alinierea lor ordonată ce formează câte trei șiruri dispuse radial, ce se unesc la capete urmărind conturul și având ca suport două plăci de argint, realizate prin ciocănire. Granulele erau încadrate perimetral de un fir filigranat obținut prin răsucirea în torsadă a a unei sârme trefilate de argint, cu diametrul mult mai mic decât al brățării propriu-zise (cca. 1 mm).
Brățara este ruptă în apropierea unuia din capete, iar în unele zone este oxidată, probabil în urma contactului cu obiecte de fier din mormânt.
Are o greutate de 74,12 grame și titlul de 916 ‰ , având următoarele dimensiuni: lungime totală, de cca 230 mm, diametrul interior 70 mm, iar cel exterior de 88 – 90 mm și o grosime de 9 – 10 mm. Lungimea capetelor aplatizate este de 50 mm și respectiv 47 mm, iar lățimea maximă de 27 mm.
Rafinamentul execuției filigranului și eleganța formei brățării de la Runcu amintesc faptul că cei care le-au comandat erau familirizați cu civilizația bizantină ai cărei purtători și continuatori se considerau, pe bună dreptate.
În ceea ce privește condițiile descoperirii acesteia, ele sunt fortuite, probabil ea provenind din perimetrul necropolei medievale din secolul al XIV-lea atestată arheologic în zona de nord a satului. Ea a fost găsită prin deceniul șase al secolului trecut, ulterior intrând în colecția muzeală școlară prin anii 1981 – 1982 și apoi a Muzeului Județean Gorj ”Alexandru Ștefulescu” din Târgu Jiu. Elementele constitutive ale piesei (material, tehnică, ornamentație etc.) ne îndreptățesc să considerăm că ea poate fi datată în perioada secolelor XIII – XIV. De altfel, o comparare a acestei piese cu alte descoperiri similare, ne-a îngăduit o mai bună evaluare și o încadrare cronologică a acesteia cât mai aproape de adevăr. Brățara de la Runcu este apropiată de tradiția orfevrăriei bizantine ce se transmite în Țările Române până către sfârșitul secolului al XVI-lea. Fiind situate la marginea Imperiului Bizantin ele au beneficiat din plin de această influență în plan cultural, artistic dar și religios. Până în secolele XIV – XV rolul de lider cultural al Bizanțului a fost de netăgăduit – Ex Oriente Lux -, multe din inovațiile sale tehnice și artistice au îmbogățit arta românească și au ajutat la formarea culturii românești .
Acest tip de brățară împletită și torsadată nu poate constitui un element cronologic. Ele apar încă din sec X –XI fiind semnalate din Crimeea, de la Kiev și cnezatul Haliciului până în nordul Dobrogei (la Garvăn) și de aici, în Bulgaria și în Ungaria arpadiană, reprezentând o podoabă est-europeană mult apreciată în vremea Macedonenilor și a Comnenilor. În urma cercetărilor arheologice, ele sunt semnalate, în așezările de la Garvăn – Dinogeția (județul Galați), Păcuiu lui Soare, Dăbâca, Moldovenești sau în necropolele de la Vărșand, Orlea, etc. Brățări asemănătoare s-au descoperit la Voinești (județul Iași) datate în jurul anului 1200, cu analogii apropiate la Oțeleni (județul Vaslui), datate în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, Mihail Kogălniceanu (județul Constanța), către anul 1300 și în Oltenia, la Gogoșu și Șușița, în plin secol al XIV –lea sau primii ani ai celui următor.
De asemenea arta filigranului și granulației este caracteristică toreuticii orientale, dar ea va fi folosită și de bijutierii romano-bizantini . Mai târziu ea va fi preluată și de cei din sud-estul Europei, inclusiv din Transilvania, unde în secolele XIV –XV sunt cunoscute câteva ateliere de bijutieri la Sibiu, Brașov, Sighișoara, Cluj sau Bistrița și de unde domnitorii și marea boierime își comandau lucrurile de preț. Aceasta demonstrează faptul că cei care le-au comandat erau familiarizați cu civilizația romano-bizantină ai căror purtători și continuatori se considerau pe bună dreptate.
Podoabe de argint (brățări, cercei, inele) apropiate de acest tip s-au descoperit în tezaure, (uneori împreună cu monede), datate în a doua jumătate a secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV – lea la Șușița și Gogoșu (județul Mehedinți) , Basarabi, Făcăi (județul Dolj) sau Beciu și Olteni (județul Teleorman), precum și la Țifești (județul Vrancea). Analogiile realizate, pot data brățara de la Runcu în a doua jumătate a secolului al XIII –lea sau în secolul al XIV -lea, deși aceste tipuri de piese vor continua să circule și în secolele al – XV- lea și chiar al – XVI – lea.
În ceea ce privește atelierul unde ea a fost executată, el ar putea fi în Imperiul Bizantin, dar posibil și într-unul transilvan (influențate de arta bizantină) și de unde provin majoritatea pieselor de podoabă comandate de domnitorii și boierimea română începând cu secolul al XIV – lea. Nu cunoaștem nici cărei personalități i-a aparținut brățara, probabil soției unui mare boier gorjean ce a stăpânit în această zonă a județului.
Piesa reprezintă una din puținele obiecte de podoabă de acest fel din țara noastră de la începutul evului mediu românesc, localitatea Runcu înscriindu-se și ea printre localitățile unde s-au descoperit asemenea piese.
Dr. Vasile Marinoiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here