Sărbătoarea minunată a Naşterii Domnului, vestită nouă de îngeri ca o mare bucurie pentru mântuirea oamenilor, pare că revarsă în sufletul credincioşilor acea Lumină din care se arată mai lămurit că rostul Întrupării Fiului Lui Dumnezeu este înnoirea omului întru viaţă veşnică, numai pentru a căpăta certitudinea că iubirea atotputernică
şi smerită a lui Hristos pentru oameni se dovedeşte a fi Calea cea dătătoare de mântuire, de viaţă şi de slavă nesfârşită, prin care ni se arată nouă Iisus Hristos Mântuitorul ca Om-înomenit şi Împăratul Cerurilor!
“O minune mai nouă decât toate minunile cele de demult”!
Când s-au împlinit zilele ca să nască Mireasa cea neispitită de nuntă şi căuta casă de odihnă în care ar putea avea loc lesnicios ca să nască, adică să-şi dea în lume rodul pântecelui său cel binecuvântat, dar nu s-a găsit gazdă, din pricina mulţimii poporului care venise să se înscrie în actele vremii, dreptul Iosif şi Fecioara Maria s-au întors la peştera din Betleem, pentru că nu găseau loc de găzduit şi ziua era pe sfârşite. Peştera aceea slujea ca grajd de dobitoace, unde Preacurata şi Preabinecuvântata Fecioară, în miezul nopţii, rugându-se lui Dumnezeu cu fierbinţeală şi cu totul fiind cu mintea la Dumnezeu, arzând de dorirea şi de dragostea Lui, a născut fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos, în douăzeci şi cinci ale lunii decembrie. Precum a zămislit curată, tot aşa a şi născut fără de stricăciune, după cum grăieşte Sfântul Grigorie de Nissa: “Fecioară a zămislit, Fecioară a purtat, Fecioară a rămas şi nici o minune din cele ce s-au făcut pe pământ nu a fost mai mare ca aceasta”, iar Sfântul Damaschin zice: “O minune mai nouă decât toate minunile cele de demult. Căci, cine a cunoscut să fi născut maică fără de bărbat”? Adică, asemenea lui Adam, din care s-a făcut Eva, fără femeie, de care grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, astfel: “Că precum Adam fără femeie a adus în lume femeie, pe Eva, tot astfel şi fecioara astăzi, fără de bărbat a născut bărbat, plătind pentru Eva datoria bărbaţilor. Şi precum Adam a rămas nevătămat, după luarea coastei trupeşti, tot aşa a rămas şi Fecioara după ieşirea Pruncului dintr-însa”, pentru că Taina Întrupării Fiului veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire nesfârşită faţă de om, este temelia şi esenţa credinţei creştine.
Această sfântă şi mare taină a fost scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea, prezisă şi prevăzută de către profeţii inspiraţi de Duhul Sfânt, apoi structurată ca o realitate istorică şi mărturisită de Apostolii Lui Hristos, apărată şi dogmatizată în faţa ereziilor de către Părinţii Bisericii adunaţi în Sinoadele ecumenice şi preamărită de cler şi de către credincioşi în viaţa Bisericii. Prin Întruparea Sa de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi, mai ales, prin Naşterea Sa ca om-pământean înomenit în Betleem, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, intră în desăvârşirea înomenirii prin umanitate şi rămâne pentru veşnicie tainic prezent în mijlocul ei.
Ziua de Naştere a Domnului să fie ziua de naştere a păcii lumii acesteia!
După aceasta, Născătoarea de Dumnezeu cea fără de prihană şi singură slujitoarea naşterii sale, înfăşând pe dulcele său Fiu cu scutece albe, curate şi subţiri, ce erau pregătite mai înainte şi aduse cu sine din Nazaret şi, punându-L în ieslea ce era într-aceeaşi peşteră, s-a închinat Lui ca lui Dumnezeu, Ziditorul Său, ceea ce înseamnă că Dumnezeiasca Fecioară s-a închinat până la pământ Celui născut dintr-însa! Această miune, prin ea însăşi, exprimă o lucrare vie, căci prin Întruparea şi Naşterea Sa minunată, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a adus-o şi ne-a împărtăşit-o ca viaţă dumnezeiască, nemuritoare. Descoperindu-se oamenilor ca „pâinea vieţii” (Ioan 6, 48) şi lămurind că această pâine este Trupul Său pe care îl va da pentru „viaţa lumii” (Ioan 6, 51), Mântuitorul Iisus Hristos a ridicat viaţa omenească la plinătatea vieţii dumnezeieşti şi a arătat, peste veacuri, că viaţa este bunul şi darul suprem de care trebuie să se bucure nu numai omul, dar şi întreaga făptură, ceea ce înseamnă că Sărbătoarea Naşterii Domnului este întotdeauna şi sărbătoarea vieţii noastre pământene. Doar prin Întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu ne-a descoperit valoarea şi frumuseţile vieţii acesteia, pentru că Mântuitorul a venit în lumea aceasta pentru a da un sens nou existenţei omeneşti. Cel ce S-a născut ca om în Betleem, a copilărit în Nazaret, S-a răstignit şi îngropat la Ierusalim, a înviat din morţi şi S-a înălţat întru slavă la ceruri, nu încetează de a fi prezent împreună cu oamenii, care cred în El şi-L iubesc pe El (cf. Matei 28, 20). Pe El îl aflăm permanent prezent în Biserică, prin Sfintele Taine, dar mai ales prin săvârşirea Sfintei Liturghii, în timpul căreia credincioşii ascultă Evanghelia Sa şi primesc Trupul şi Sângele Său, ca arvună a vieţii şi bucuriei veşnice din Împărăţia cerească a Preasfintei Treimi. Împărtăşindu-ne cu bucuria Sărbătorii acesteia, să fim încredinţaţi că Ziua de Naştere a Domnului să fie ziua de naştere a păcii lumii acesteia, întrucât Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca să împace pe om cu Dumnezeu şi pe oameni între ei! Cât priveşte vestea Naşterii lui Hristos, adusă păstorilor de la Betleem de îngerul Domnului, să reţinem că ea a fost însoţită de slava Domnului care a înconjurat pe păstori în timp ce îngerul a stat lângă ei.
Acest Mare Rege trebuia să se nască la Betleem
Trei magi din răsărit au văzut steaua şi au plecat, călăuziţi de ea, să se închine Marelui Rege prevestit de către profeţi şi i-au dus în dar aur, smirnă şi tămâie. Pentru că steaua dispăruse când ei au ajuns la Ierusalim, au trecut pe la regele Irod să-l întrebe unde îl pot găsi pe Salvatorul lumii, Regele Universului, dar acesta s-a mâniat auzind vestea că s-a mai născut un rege, şi a pus la cale să-l omoare. Îi trimite pe magi să-l găsească, şi le spune ca după ce I se închină să treacă pe la el pentru a-i spune unde se află, pentru a i se închina şi el. Magii au fost înştiinţaţi de un înger al Domnului să se întoarcă pe o altă cale dupa ce s-au închinat Pruncuşorului, iar pe Iosif l-a înştiinţat să o ia pe Maria împreună cu pruncuşorul şi să plece în Egipt. Irod văzând că magii nu mai vin pe la el şi aflând din cărţile sfinte că acest Mare Rege trebuia să se nască la Betleem, a dat ordin ca toţi copiii sub doi ani să fie omorâţi. Pe Isus însă nu l-au mai găsit soldaţii, pentru că părinţii plecaseră cu el, în Egipt. Aşadar, vestea Naşterii Domnului se face deodată prin cuvânt ceresc şi prin vedere cerească, prin slove rostite şi prin slavă privită, pentru că Dumnezeu-Cuvântul Cel nevăzut cu ochii trupeşti, necuprins cu mintea şi cu privirea şi neatins cu mâna, Se face Om văzut cu ochii, ascultat cu urechile, înţeles cu mintea şi atins cu mâinile, pentru ca să ne dăruiască nouă, oamenilor limitaţi şi trecători, slava Lui cea nemărginită şi veşnică. Să ne ridice la sfinţenia Lui pe noi, cei căzuţi în păcat, să ne dăruiască viaţă veşnică nouă, celor muritori, să ne înveţe ascultarea smerită şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu, pe noi, cei neascultători şi nerecunoscători, mai ales că totul este bine când trăim în linişte, iar bucuria noastră este deplină doar atunci când avem siguranţa zilei de mâine. Hristos Omul-pământean înomenit şi Împăratul Cerurilor a coborât din înalturi pentru ca noi să-i ieşim în întâmpinare prin trăirea virtuţilor care duc la desăvârşire. Am văzut că Fecioara Maria a găsit loc de naştere Fiului Lui Dumnezeu, în peştera din Betleem, iar acest lucru s-a întâmplat pentru că nimeni n-a vrut s-o primească în casa lui, dar, noi, oare, ne-am pregătit să-L găzduim pe Hristos Domnul în inimile noastre? Oare, s-a întrebat fiecare dintre noi, cu sufletul smerit, dacă că El, Omul pământean sau Omul înomenit, nu se va opri să se sălăşluiască întru veşnicie, ca Împăratul Cerurilor, în inimile pline de ură, de răutate, de mândrie şi de apăsătoarea desfrânare? Hristos Domnul, înomenit, nu va intra în casele unde stapâneşte beţia, uciderea de copii, desfrâul şi necredinţa cea apăsată de povara păcatului!
“Hristos se naşte, slăviţi-L; Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L”!
Hristos, Împăratul Cerurilor, nu se naşte prin Duhul Sfânt în inimile robite de patimi şi mai ales de duhul mândriei şi al deznădejdii, iar noi să ne pregătim că vine Hristos în lumea noastră, ca s-o împace şi s-o înnoiască! El vine în casele şi în inimile noastre ca să ne nască din nou, să ne ierte păcatele cele cu voie şi cele fără de voie, să ne dăruiască Trupul şi Sângele Său, să ne prefacă inima împietrită într-o Biserică vie, într-un altar de rugăciune şi de jertfă. În aceste zile, să luăm aminte ca nimeni să nu fie trist şi tulburat, nimeni să nu-I închidă uşa sufletului său, nimeni să nu mai zacă în beţii şi în desfrâu, în păgubitoarea nepăsare a uitării şi a păcatului necredinţei! Fiecare să ne curăţim şi să ne împăcăm cu aproapele nostru, să ne înnoim duhovniceşte şi împăcându-ne unii cu alţii, împreună cu îngerii să cântăm: “Hristos se naşte, slăviţi-L; Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L; Hristos pe pământ, înălţaţi-vă. Cântaţi Domnului tot pamântul”! Prin urmare, să avem, aşadar, mereu în inimile noastre fiorul sfânt, trăit de magii care au mers să se închine Mântuitorului, aducând daruri Celui ce S-a făcut om, pentru ca noi să ne îndumnezeim prin credinţa şi faptele noastre, fiecare purtând în inimi şi în cugete bucuria acestei sfinte sărbători! Purtând în sufletul nostru acest prealuminat şi dumnezeiesc praznic al mântuirii întregii lumi, să fim încredinţaţi că atunci când vine primăvara, fiecare dintre noi socotim că am apucat atâtea primăveri, câţi ani avem, pentru că mai întâi începe să se încălzească vremea, soarele începe să ardă mai cu putere, să străbată cu blândele raze până la noi, şi după aceea începe a încolţi iarba, pământul se umple de iarbă verde şi de flori, ciripitul păsărilor începe să se audă frumos în codri, în dumbrăvi, în câmpii şi pe dealuri, soarele străbate cu putere printre vii şi livezi, codrii înfrunzesc şi toată podoaba pământului se schimbă spre înnoire pentru că se face un fel de rai pe pământ. Naşterea Domnului se dovedeşte o mulţumire sufletească, fiecare ajungând să vadă în sufletul său această împodobire şi înnoire a stihiilor vremii, pentru a trăi o mare bucurie şi pentru a înălţa cuvânt de mulţumire şi de slavă lui Dumnezeu!
Prof. Vasile GOGONEA
