Munca schimbă moravurile, aduce demnitatea şi onoare, dă siguranţă vieţii, este îngerul păzitor al omului. Sunt psalmice vorbele romancierului, eseistului, poetului şi filozofului spanion Miguel de Unamuro: „Fericit e acela ce izbuteşte să facă din sălaşul lui sau al muncii sale un alt trup pentru spirit.” Să n-ai treabă este o povară umilitoare, ea este, ori ar trebui să fie, raţiunea vieţii, este cataliza dezvoltării armonioase a omului, îi domoleşte patimile şi astoieşte sufletul.
Nu este de mirare că pe continentul nostru se munceşte pe ascuns, la negru într-o proporţie mai mult decât îngrijorătoare. Tocmai de aceea, UE caută soluţii de limitare, fără a defini maleficul fenomen. Au fost implicaţi în consultare şi lămurirea enigmei vajnicii reprezentanţi ai sindicatelor şi patronatelor, ergonomi, psihologi şi sociologi. Nimic inteligibil despre cei care realmente muncesc, pentru a supravieţui, la negru. Şi, recunosc, suferă umilinţa. Comisarul european pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune, Laszlo Andor sublinia răspicat „Munca nedeclarată este un flagel, lucrătorii sunt expuşi unui risc crescut de sărăcie şi unor condiţii de muncă potenţial periculoase. Fenomenul subminează sigiranţa locurilor de muncă, accesul lucrătorilor la pensii şi asistenţă medicală. Munca nedeclarată privează guvernele de venituri fiscale şi de cotizaţii la asigurările sociale. Guvernele, angajatorii şi sindicatele ar trebui să colaboreze la nivelul UE, pentru a preveni şi descuraja munca nedeclarată.”
Frumoasă radiografie! Indicaţiile sunt preţioase şi nu pot fi ignorate. Atâta doar că munca la negru este făcută de cineva. De oamenii care n-au încotro. De fiinţe care trebuie să mănânce, să-şi plătească facturile, birurile şi taxele, să-şi crească progeniturile, să le instruiască, educe şi îmbrace. Să existe, de bună seamă! Viaţa reală arată că şi angajatorii direcţi sunt, la rândul lor, ignoraţi. Pe ei nu-i întreabă nimeni ce şi cum. De ce acceptă prigoana inspectorilor de muncă? De ce riscă oprobiul public, suspendarea unor drepturi şi chiar închisoarea, condamnată, prin legi juridice, de aproape toată lumea civilizată? Să nu se înţeleagă că le iau cumva apărarea acestor cârjolii. Eu împărtăşesc, cu certitudine, opinia genialului Leonardo da Vinci: „Legea superioară a existenţei este munca creatoare prin care lăsăm în lume o urmă după ce nu vom mai fi, o operă care ne prelungeşte existenţa şi după moarte.”
Munca ascunsă aduce doar mărunte beneficii imediate. Pe termen lung, însă, lucrurile se complică şi aruncă în derizoriu valuri precum: altruismul, alteritatea, profesionalismul, cultura profesional-ştiinţifică. Vremea se scurge în defavoarea celor care muncesc pe ascuns, nu oferă nimic, dar solicită societatea să le satisfacă diverse trebuinţe. Totul, ori aproape totul. Fiecare din părţile implicate trebuie să înţeleagă că aşa nu se mai poate şi că, în acest context, binele este efemer. Pare uşor, la îndemâna oricui, ca organele abilitate să-i dea în vileag pe cei care muncesc în condiţii ilegale, la negru efectuând o asistenţă nedeclarată, clandestină, în condiţii incerte. Şi pe cei care fac posibilă o atare încălcare a legii. Pare simplu să-i închizi, să lupţi, prin urmare, cu munca ascunsă. Ce se întâmplă însă, cu acei oameni care n-au încotro? Şi ce se întâmplă cu firmele care îşi asumă escrocheria? E oare în interesul societăţii să se intervină aspru, ipso facto, în matrapazlâcul lor? Nu cred. Graba strică treaba!!
Cred în soluţii adevărate şi diferite de acestea, acestor şubrede şi subumane. Cred în munca cinstită, împărtăşesc, însă, convingerea pedagogului umanist elveţian Eduard Claparede: „Activitatea este totdeauna determinată de o trebuinţă.” Cred că se impune ca fiecare român să aibă, în ţara lui, un loc de muncă în funcţie de pregătire, personalitate şi ştiinţă, de abilităţi, iscusinţă şi dibăcie. Ideea, acreditată, că statele fură cetăţeni este, indubitabil, neîntemeiată şi injustă, aşa după cum este doar parţial veridic că munca nedeclarată ajută economia. Este, însă, cert, că fără o reducere a birurilor, taxelor şi impozitelor, atât la angajatori, cât şi la angajaţi nu se va putea soluţiona problema. Pentru îndeplinirea acestui deziderat, raţional şi uman, se impune reducerea drastică a birocraţiei, formalismului şi hârţogăriei agasante. La nivel continental, în primul rând, şi, mai apoi, în rândul statelor componente ale Uniunii Europene. În America este prevăzută o vertiginoasă creştere economică. În Asia aşijderea. Doar aici, în zona euro, bătută de Dumnezeu, procesul este blocat. Iar în ţările emergente, pentru a depăşi mediul tinos în care sunt cufundate, trebuie să se reindustrializeze. Tocmai pentru a asigura locuri de muncă viabile, la lumina zilei şi, implicit, valorile materiale şi spirituale pe care civilizaţia le dăltuieşte.
Păcălelile nu ajută la nimic. Altruist, fără idioate păcăleli ori şiretlicuri dezgustătoare, trebuie să radiografiem în profunzine şi cu umanistă tălmăcire vorbele lui Victor Hugo: „În univers fiecare caută: un cuvânt, un nume, un ban, o privire, un surâs”. UE şi-a propus şi a dat publicităţii un plan, pe cât de ambiţios pe atât de utopic, care prevedea ca, până în anul 2020, 75% din persoane cu vârste între 20 şi 64 de ani să aibă un loc de muncă. Apare fireasca întrebare: şi restul 25% ce să facă? Cum s-o scoată la capăt? Trebuie să plătească biruri, facturi, să-şi trimită copiii la şcoală, să cumpre medicamente ori să plătească funeralii etc. Aceşti 25% sunt scoşi, din start, din calculele intenţionate, rămânând potenţiali muncitori la negru. Oameni care vor accepta, vrând-nevrând această formă blamată şi ilegală de a obţine bani pentru a supravieţui. Dar pentru a supravieţui un scurt crâmpen de timp. Asta e o evidentă excluziune socială inuman-gândită, planificată şi cu zel deja “încoronată”. Şomajul a devenit o funestă politică de stat. Să reţine-ţi vorbele lui D. Bolintineanu discreţionarilor: „Cea mai crudă tiranie este aceea ce se exercită în umbra legilor şi cu culorile dreptăţii, atunci când nefericitele popoare sunt înecate chiar pe scândura pe care vor să scape.” Nemerită ar fi o consultare răbdătoare şi îngăduitoare pentru a diminua numărul celor care acceptă o astfel de existenţă. Se impun măsuri adevărate şi nu paliiative înrobitoare la nivelul lumii care ne-a fost dat să o trăim. Trebuie radiografiate profund difereţierile şi antinomiile sociale flagrante şi frauduloase. E nevoie să fie regândită plata prea bună a nemuncii şi oropsirea deliberată a celor care, cu chiu cu vai, se menţin pe o precară treaptă de echilibru material, sufletesc şi moral. Viciile, sarăcia pot fi eradicate prin muncă la vedere. Frumuseţea vieţii omului stă în frumuseţea ostenelii şi agonisirilor lui. Munca dă preţ gândirii, libertăţii, bunăstării şi fericirii omului.
Prof.univ.dr. Grigore Drondoe
