Mihai Eminescu trăieşte în memoria colectivă a poporului român ca fiind creatorul inegalabil şi “poetul nepereche” care transcende geniului perenităţii conştiinţei naţionale, iar spiritul enciclopedic şi patosul romantic al sufletului său generos ne ajută să constatăm că aniversarea naşterii Poetului cunoaşte o perpetuă actualitate pe care ne place să o numim sărbătoarea culturii naţionale.
Tocmai de aceea, semnificaţia vieţii sale dobândeşte în conştiinta poporului nostru caracterul unui mit nedesluşit în care educaţia se regăseşte pe sine, iar lecţia de viaţă conferă sinelui propriu al fiinţei noastre o anume identitate care parcă ne proiectează într-un viitor contingent! În mod incontestabil, creaţia lui Eminescu, poet al visului cosmic şi mitologic, se înscrie ca un reper esenţial, nu numai în literatura română, dar şi în cea universală, fiecare dintre noi având convingerea fermă că Eminescu este cel mai mare poet naţional, iar, aşa cum sublinia cu îndreptăţire George Călinescu, putem înţelege că fiind foarte român, Eminescu se dovedeşte şi un poet universal!
Eminescu a făcut gazetărie şi a desfăşurat o activitate publicistică vie
Eminescu a adus prin opera sa o viziune nouă şi mereu proaspătă, mai ales că el nu a căutat să se lupte doar pentru a stăpâni graiul românesc, fiindcă acesta i-a fost mereu la îndemână, ajutându-l chiar în realizarea de imagini artistice deosebite, mai ales atunci când constatăm că geniul său creator îşi extrage seva chiar din substratul autohton al culturii române. Poate că în mod repetat, în disputele pe teme doctrinare, Eminescu preciza de multe ori că obiectivele pe care le urmărea vizau, prioritar, “conservarea elementului naţional şi ocrotirea acestuia contra concurenţei excesive şi a propriei lui neprevederi” (Eminescu, Opere, XII, 1985, p. 431), precum şi afirmarea naţiunii române în lumea civilizată, fără ca prin acestea să fie afectate celelalte comunităţi etnice. În modul său de a concepe manifestarea conştiinţei naţionale, problema esenţială “pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvânt geniul lui, să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare”, ceea ce înseamnă că din orice unghi am privi-o, ideea exprimată de către poetul şi gazetarul de mare viziune, pe undeva credem că esenţializează motivaţia naţionalismului eminescian, aceasta însemnând o reacţie de protecţie la ameninţările repetate şi receptate care veneau îndeosebi dinspre Occident şi din partea Rusiei, acestea fiind chiar induse de o imigraţie ce părea de nestăvilit şi mai ales de o concurenţă economică disproporţionată, căreia ţara nu-i putea contrapune măsuri practice şi mijloace concrete care să se dovedească eficiente. În multitudinea dimensiunilor personalităţii sale, Mihai Eminescu a fost un romantic de mare amplitudine, deoarece, ca poet s-a remarcat prin forţa de sinteză a izvoarelor autohtone şi universale, printr-o imaginaţie bogată şi o fantezie creatoare debordantă, prin înălţarea filosofică şi printr-o viziune cosmică şi mitologică asupra omului care îl proiectează în contextul umanismului european. Iar, nu în ultimul rând, el a scris şi proză, în special fantastică, a făcut gazetărie şi a desfăşurat o activitate publicistică vie, chiar dacă acestea au stat mai mult timp în umbra poeziilor sale, doar în ultima vreme recâştigându-şi adevărata recunoaştere şi apreciere.
“Nu este pe faţa pământului nicio ţară în care politica zilnică să consume atâtea puteri ca în România”
Iată, ca ziarist la publicaţia “Timpul” timp de aproape şase ani, activitatea lui Mihai Eminescu a rezumat o luptă dusă în condiţii aspre contra elementelor care degradau societatea românească din acei ani, mai ales că el a fost adversarul formelor fără fond, al păturii suprapuse, şi nu în ultimul rind, al politicianismului de paradă, care se dovedea vizibil şi nociv, aşa cum se arată a fi şi astăzi! Geniul său creator şi critic, poate prea virulent, nu se baza pe compromisuri sau pe artificii lingvistice, tonul său vitriolant fiind remarcat de către potentaţii vremii, de parcă a avut puterea să prevină gravitatea fenomenului care se instalase la acea vreme în România, şi care urma să devasteze societatea românească timp de decenii, până în zilele noastre. Încă din ianuarie 1876, Eminescu semnala pericolul pe care îl reprezenta politicianismul de faţadă pentru societatea românească: “La clubul studenţilor ieşeni, se găsesc aproape numai ziare politice. Faţă de patru ziare cu un cuprins mai mult sau mai puţin ştiinţific, societatea primea 32 de ziare politice. Plebea de sus face politică, iar poporul de jos se stinge”, iar pentru noi, această constatare de mare actualitate ne arată gradul de politizare a studenţimii încă din acele vremuri. Să amintim că la 9 mai 1879, Eminescu scria în Ziarul “Timpul”: “Nu este pe faţa pământului nici o ţară în care politica zilnică să consume atâtea puteri ca în România”. Doamne, cât de actuale sunt cuvintele marelui poet! Tocmai de aici rezultă faptul că politica, fiind o formă fără fond, venită de aiurea, consuma peste măsură puterile poporului român, care în loc să se preocupe de situaţia internă şi externă gravă în care se afla, se ocupa de o politică facilă, demagogică şi profund ineficientă. Chiar lipsa de caracter şi de omenie a politicienilor vremii era denunţată încă de pe atunci de marele poet, mai ales că el denunţă şi jocurile perfide care aveau loc pe arena politică a ţării, adică sistemul de alinţe dintre partide, care avea un caracter efemer şi nu era orientat decât în interesul personal al politicienilor de partid. Cu multă părere de rău, el aprecia că: “Nu se ştie ce înseamnă partidele de caracter, nu avem decât partide personale. Oameni fără caracter, fără convingere. Se aliază azi cu unii, mâine cu alţii, duşmanii de ieri devin azi prieteni în acelaşi partid. Nu te poţi bizui pe nimeni, căci nu ştii ce purtare va avea cutare în anume împrejurimi”, spunea ca un vizionar al veacului poetul Mihai Eminescu, într-un articol nepublicat! În scrierile sale virulente, poetul combate cu tărie conceptul conform căruia, doar cei care au avut parte de şcolire în universităţile occidentale se pricep la administrarea unui stat. Ba, mai mult, îi propune ca exemplu pe oamenii vârstnici, atunci când consideră că: “Bătrânii noştri sunt practici şi se pricep la administraţie, finanţe şi economie politică, pe când franţuziţii noştri de la 1848 încoace sunt târzii la minte, cu toată învăţătura şi fineţea câştigată frizându-se doi-trei ani la Paris”. (“Buna gospodărire ţărănească”, iulie 1876)!
“Vai de poporul tânăr, cu inteligența mlădioasă și primitoare de adevăr…”
Concepţia socio-politică a lui Eminescu se baza pe ideea că popoarele se diferențiază unele de celelalte prin trăsături psihice bine precizate, iar sub influența unui determinism poate prea riguros care domina epoca lui, Eminescu considera că și caracterul oamenilor este strict determinat de înaintași prin moștenire! Tocmai de aceea, spune el, interacțiunea diferitelor popoare este o confruntare între mentalitățile lor diferite. De asemenea, el considera că psihologia românilor este dictată de faptul că până la Regulamentul Organic ei au fost păstori, ceea ce explica faptul că erau “un popor plin de originalitate și de-o feciorească putere formată printr-o muncă plăcută, fără trudă, de acolo însă și nepăsarea lui pentru forme de civilizație care nu i se lipesc de suflet și n-au răsărit din inima lui”, ceea ce a favorizat ca la un moment dat, românii, un popor tânăr şi cu mari valenţe creatoare, au intrat în contact cu popoare “bătrâne”, ceea ce constituia un mare pericol pentru ei. Acest lucru îl face să exclame: “Vai de poporul tânăr, cu instincte generoase, cu inteligența mlădioasă și primitoare de adevăr, când vine în atingere cu uscăturile omenirii, cu resturi de popoare vechi care au trecut prin toate mizeriile unei civilizații stinse, cu acele resturi în care vertebre și cranii sunt osificate și condamnate la o anumită formă, resturi intelectual sterpe, fizic decăzute, moralicește slabe și fără de caracter. Toată viața publică a poporului tânăr se viciază, moralitatea lui decade, inteligența lui sărăcește și se usucă”, avea să aprecieze Eminescu, fără să intrăm în detalii, care au fost aceste popoare la care se referă gazetarul Eminescu! Desigur, aprecierile poetului şi zicerile lui, nu pot fi acceptate în totalitate, chiar dacă el apreciază că “Legea cauzalității este absolută; ceea ce s-a petrecut ca fiind cauză o mie de ani în Bizanț și până azi a trebuit să treacă în organizarea fizică și morală…”, mai ales că în viziunea sa, în țara noastră au existat întotdeauna elemente străine cu care elementul autohton a trebuit să se lupte, iar când acesta a învins, țara a înflorit, iar când a pierdut, viața socială s-a dezorganizat. Eminescu aprecia la vremea respectivă, de sfârşit de secol al XIX-lea, că epoca în care trăia era dominată de elementele străine care au impus teoria de “om și om”, teorie care, pentru a deosebi pe omeni între ei, folosește ca măsurătoare banul cosmopolit și înlătură toate deosebirile de rasă, origine și limbă! Adresându-se direct celor pe care îi viza, Mihai Eminescu apreciază că mulţi dintre conducătorii statului român din acei ani s-au format intelectual şi profesional în medii total diferite de cele din România. Ei au învăţat în scoli străine, au deprins valori străine, s-au lapădat în mare parte de valorile naţionale, şi astfel, nu puteau face faţă conducerii unui asemenea stat!
“O idee care să ne limpezească toate capetele şi să ne împreune pe toţi”
Fiindcă a fost un adversar declarat al curentului liberal, Eminescu spunea: “Dar întrebatu-sa vreo unul din geniile universale ale liberalismului ce înseamnă a administra? Politicienii conducători nu s-au întrebat ce-i statul, care-i condiţia civilizaţiei unui stat. Ei şi-au făcut cultura din gazete, nu din realitatea vie ce le-o oferă societatea noastră”(“Icoane vechi şi icoane nouă”, din 1877). Tot în acest sens, poetul continuă: “Aceşti oameni pot fi şi ei buni la ceva, dar nu la conducerea şi organizarea unui stat. Ei formează o populaţie flotantă care nu poate reprezenta nimic din viaţa adâncă a organismului social, nici nu exprimă ideea statului, armonia şi solidaritatea intereselor naţionale.” (“Studii asupra situaţiei, 1880)! De multe ori, poetul critică politicianismul, modul în care această plagă a societăţii a distrus bunele moravuri şi a instalat în locul lor modalităţi perfide şi dezonorante de a face politică: “La noi ajungi oriunde tăind câinilor frunze. Politicianismul a încurajat incompetenţa. Merit, muncă, acestea sunt desconsiderate. Trebuie să fii ignorant, viclean, şi atunci prin politică înaintezi în statul român. (Timpul, 6 mai 1881)! Considerăm că astfel de texte merită să le fie adresate politicienilor noştri de azi, mai ales în timpul campaniei electorale! Din câte se ştiu, în politică oamenii sunt promovaţi în funcţie de servilismul de care dau dovadă faţă de sus puşi! Iată că această stare de lucruri, care macină societatea noastră la etapa actuală, nu este diferită în epoca lui Eminescu. Drept exemplu, putem aduce următorul citat din Eminescu: “Avocaţii devin deodată profesori de teologie, tot avocaţii ocupă locurile de revizori şcolari. Nu ne mirăm dacă tot avocaţii se vor constitui în sinod ca să canonizeze. Aceasta să fie naţia noastră iubitaore de adevăr şi cuminte”? Sunt cuvintele pe care le scria Mihai Eminescu în Ziarul “Timpul”, pe la 1880, dar cât de actuale se arată a fi ele! În acest fel, marele poet constata situaţia gravă în care a ajuns societatea românească, otrăvită de jocurile politice: “Suntem zăpăciţi, nu mai ştim ce voim, ce să facem, ce să primim, ce să respingem, în cine să ne încredem. Nu ne mai înţelegem, nu ne mai auzim unii cu alţii, ne trebuie o idee care să ne limpezească toate capetele şi să ne împreune pe toţi la lucru.” Iar în aceeaşi ordine de idei, Eminescu ne îndeamnă să facem un lucru: “Să ne ridicăm cel puţin acum peste strâmtele vederi de partid şi să ne dăm seama de unde venim şi unde trebuie să ne ducă firea noastră latină”! Ca un geniu al perenităţii conştiinţei noastre, Mihai Eminescu ne dovedeşte că multe dintre aspectele negative ale politicianismului acelor vremuri sunt actuale şi azi: cumetrismul, servilismul, lipsa de pregătire, înstrăinarea de valorile neamului, şcolirea în Occident, vicleşugul, pentru că acestea sunt des întâlnite la toţi politicienii de azi!
Profesor, Vasile Gogonea
