Prima lună a calendarului roman cu început de an la 1 martie şi a treia în calendarele iulian şi gregorian cu început de an la 1 ianuarie este dedicată lui Mars, zeul războiului. Denumirile zonale ale lunii (Mart, Mărţişor, Marţiu) păstrează rădăcina lingvistică a cuvântului originar sau exprimă trezirea la viaţă a naturii înconjurătoare şi încolţirea seminţei semănate (Germinar, Germinariu). În luna martie se începe aratul şi semănatul, se curăţă livezile şi grădinile, se scot stupii de la iernat, se retează fagurii de miere utilizaţi ca leac în medicina populară etc. Sărbătorile cu dată fixă şi cu dată mobilă, în special Măcinicii sau Sfinţii, alcătuiesc un străvechi început de an agrar, cu obiceiuri de mare vechime şi frumuseţe.
DOCHIA
După nume, Dochia este un personaj creştin, Sfânta Eudochia samariteană care s-a născut în cetatea Iliopolei din Liban şi a trăit în vremea împăratului Traian. A fost un personaj real, o femeie frumoasă şi bogată care şi-a trăit tinereţea în desfrâu. Spre bătrâneţe se pocăieşte, este botezată de episcopul Theodot, îşi împarte averea agonisită la săraci, se retrage la o mănăstire unde a făcut numeroase minuni. Biserica o sanctifică, o trece printre sfinţi, Sfânta sau Mucenica Eudochia, şi îi rezervă în calendar ziua de 1 martie. Întrucât slujitorii cultului creştin i-au suprapus ziua de celebrare peste Anul Nou agrar, când moare şi renaşte simbolic divinitatea adorată, oamenii i-au adoptat numele, dar i-au pus în spate trăsăturile divinităţii uzurpate ajunsă la vârsta senectuţii şi a morţii. Astfel, Dochia, personaj creştin mărunt, cu merite îndoielnice pentru calitatea ei de sfântă, devine, în spaţiul carpato – danubiano – pontic, o divinitate agrară, bine evidenţiat de sensul grecesc al numelui ei, Binevoitoarea. Legendele Dochiei ne introduc în lumea satului românesc. Nelipsitele tensiuni dintre soacră şi noră, atât de bine reprezentate de cântecul epic, sunt ingenios valorificate pentru redarea metaforică a opoziţiei dintre Anul Vechi care moare şi Anul Nou care naşte, dintre iarnă şi vară, frig şi căldură, sterilitate şi fertilitate. Baba Dochia, personificare a Anului Vechi, vrea să-şi urce oile la păşunea montană în plină iarnă, sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie. Ca să se convingă că a venit vara, îşi trimite nora, deci soţia lui Dragobete, în pădure să-i aducă fragi copţi. Nevasta, ajutată de Dumnezeu, travestit în moş, găseşte fragi copţi pe care îi aduce soacrei într-o ulcică. În alte variante Dochia cere nurorii sale să meargă la râu, în luna februarie, să spele lâna neagră a oilor până o va face albă şi lâna albă până o va face neagră. Văzând fragii copţi, Dochia crede că a venit vara şi începe pregătirea turmei de oi, în alte variante de capre, pentru a urca la munte. Nu ia în seamă sfaturile celorlalţi ciobani, nu se sperie de răzbunarea zeului Marte căruia îi atribuie cuvinte jignitoare. Îşi pune totuşi nouă cojoace în spate, în variantele moldoveneşti şi bucovinene douăsprezece, şi porneşte urcuşul însoţită uneori de fiul său, Dragobete. Dar, cum începe urcuşul, porneşte o ploaie mocănească care nu a stat nouă zile şi nouă nopţi. Îngreunându-i-se cojoacele în spate, le dezbracă rând pe rând, câte unul pe zi, până rămâne în ie sau cămaşă. În alte legende Dochia îşi dezbracă cojoacele nu din cauza ploii, ci a unei călduri toride. După unele legende, în drum spre păşune ar fi tors din furca ţinută în brâu firul Mărţişorului. În ziua a noua sau a douăsprezecea, reducţie simbolică a lungimii anului de 12 luni, Dochia moare împreună cu turma din cauza unui ger năprasnic. Trupurile lor, transformate în stană de piatră, substanţa primordială a vieţii pe Terra, sunt identificate de localnici în mai multe ţinuturi carpatice: Ceahlău, Vama Buzăului, Caraiman, Izvorul Râului Doamnei, Semenic şi altele. Conform unor legende, Marte, supărat că i s-a nesocotit puterea, împrumută câteva zile friguroase de la fratele său mai mic, Februarie, pentru a o răpune pe Dochia, îngheţând-o de vie. Dar, moartea Babei Dochia la 9 martie, Măcinicii, în ziua echinocţiului de primăvară (stil vechi), înseamnă renaşterea ei, a pruncului Dochia. Peste trei luni, la solstiţiul de vară, când lanurile de grâu sunt în pârg, devine zeiţă fecioară, numită Sânziana în Transilvania, Banat, Oltenia, Bucovina şi Drăgaica în Muntenia, Dobrogea, Moldova, peste alte trei, la echinocţiul de toamnă, zeiţă mumă, Maica Precesta, şi, în sfârşit, spre solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de primăvară zeiţă babă. De-a lungul veacului ei divin de 365 de zile, natura, mediul înconjurător se naşte, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare. Divinităţile feminine ale Panteonului românesc se grupează, în raport de metamorfozele Marii Zeiţe neolitice, uzurpată de Dochia, în trei generaţii: zeiţe fecioare (Floriile, Sânzienele, Drăgaicele, Lăzăriţele, Ielele etc.), între echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară, zeiţe mumă (Maica Precesta, Maica Domnului, Muma Pădurii, Muma Caloianului, Muma Dracului etc.), după solstiţiul de vară şi zeiţe bătrâne (Sf. Vineri, Sf. Varvara, Dochia), în preajma solstiţiului de iarnă şi a echinocţiului de primăvară.
MĂRŢIŞORUL
Mărţişorul e funia zilelor, săptămânilor şi lunilor anului adunate într-un şnur bicolor, simbolizând iarna şi vara, făcută cadou la 1 martie, Ziua Dochiei şi străvechi început de An Agrar. Mărţişorul, generalizat astăzi la sate şi oraşe, este confecţionat din două fire colorate alb şi roşu, de care se prinde un obiect artizanal, pentru a fi dăruit fetelor şi femeilor care îl poartă agăţat în piept una sau mai multe zile. La sfârşitul secolului al XIX-lea Mărţişorul era primit de copii, fete şi băieţi, fără deosebire, de la părinţi în dimineaţa zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. Mărţişorul, de care se agăţa o monedă metalică de argint şi, uneori, de aur, se purta legat la mână, uneori prins în piept sau la gât. El era scos, în raport de zona etnografică, la o anumită sărbătoare a primăverii (Măcinici, Florii, Paşte, Arminden) sau la înflorirea unor arbuşti şi pomi fructiferi (măceş, porumbar, trandafir, păducel, vişin, zarzăr, cireş etc.) şi agăţat pe ramurile înflorite. Se credea că purtătorii Mărţişorului nu vor fi pârliţi de Soare pe timpul verii, că vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi şi drăgăstoşi, bogaţi şi norocoşi, feriţi de boli şi de deochi. După unele informaţii Mărţişorul se confecţiona din două fire răsucite de lână colorată, albă şi neagră sau albă şi albastră, şi făcut cadou în ziua din luna martie, perioadă a echinocţiului de primăvară, când apărea pe cer Luna Nouă. Aromânii puneau Mărţişorul în ajunul zilei de 1 martie, adică în seara zilei de 28 sau 29 februarie. Sărbătorile cu ajun şi calculul timpului în raport cu o anumită fază a Lunii sunt caracteristice calendarelor lunare care au precedat, atât la daci, cât şi la romani, actualele calendare solar-lunare. Obiceiul Mărţişorului este o secvenţă dintr-un scenariu ritual de înnoire a timpului şi anului primăvara, la moartea şi naşterea simbolică a Dochiei. După unele tradiţii, firul Mărţişorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Asemănător Ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia toarce firul anului primăvara, la naşterea timpului calendaristic. Întrucât Mărţişorul este inseparabil de tradiţia Dochiei carpatice, zeiţă maternă, lunară şi echinocţială, se poate afirma cu certitudine autohtonia şi vechimea multimilenară a obiceiului. De la români şi aromâni obiceiul Mărţişorului a fost preluat şi de alte popoare din centrul şi sud-estul Europei. Obiceiul a fost atestat în toate teritoriile locuite de români şi aromâni. În unele zone etnofolclorice (Transilvania, Banat, Maramureş, centrul Munteniei, vestul Olteniei, sudul Dobrogei) luna echinocţiului de primăvară şi a Anului Nou Agrar se numeşte Mărţişor.
PUSUL BABELOR
Repartizarea celor 9 sau 12 zile “cosmogonice“ ale Babei Dochia (1-9 sau 1-12 martie) pe persoanele de sex feminin dintr-o colectivitate (familie, vecinătate, serviciu) pentru a afla, pe principiul Similia similibus, cum le va fi firea de-a lungul anului este cunoscută sub numele de Pusul Babelor. Criteriul cel mai obişnuit pentru împărţirea zilelor este vârsta participantelor. Firea şi sufletul persoanei se aprecia în raport cu vremea din ziua aleasă: însorită sau întunecoasă, frumoasă sau urâtă (Muntenia).
BURUIANA LUI MARŢ
Urzica (Urtica dioica L.), prima plantă comestibilă a primăverii culeasă de om direct din natură, este dedicată zeului Marte. Ea reprezenta un aliment fortifiant pentru persoanele slăbite şi subnutrite pe timpul iernii, de unde şi zicala: “Urzica se dă în gura foamei!“. Dar, urzica este un apreciat leac pentru vindecarea bolilor şi colorant vegetal, iar din fibrele ei textile, foarte rezistente, se confecţionau sacii. Prin calităţile sale deosebite (prezenţa perilor urticanţi, rezistenţa la frig şi secetă, apariţia ei concomitent cu topirea zăpezii, valoarea practică şi terapeutică), urzica a fost asemuită cu iutele şi puternicul zeu Marte. Urzica este o plantă sacră mâncată obligatoriu în anumite zile sau perioade ale primăverii: Dochia, Săptămâna Patimilor, Sâmbăta Paştelui şi altele. Pentru a fi iuţi şi sănătoşi de-a lungul anului, tinerii se sorcoveau cu frunze ce urzicau în zilele de Sângiorz, Paşte, Arminden. La fel proceda şi feciorul îmbrăcat în crenguţe verzi, reprezentând zeul vegetaţiei în ziua lui de celebrare, de 23 aprilie, care sorcovea cu un smoc de urzici prinse în vârful unei prăjini pe cei adunaţi în jurul său. Local, în Bucovina, prima mâncare a urzicilor era însoţită de o formulă magică: “Atunci să mă doară în pântece, când va face femeia mânz şi iapa copil!“.
ZILELE BABEI
Ciclu de 9 sau de 12 zile, corespunzător cu zilele de urcuş ale Babei Dochia cu oile la munte, dedicat morţii şi renaşterii sezoniere a zeiţei agrare şi a timpului calendaristic în preajma echinocţiului de primăvară. Obiceiurile şi practicile magice de înnoire a timpului se concentrează, în prima zi a ciclului, 1 martie, numită zonal Dochia, Marta, Mărţişor, Dragobete şi în ultima zi, la moartea Dochiei, 9 martie, numită Moşi, Măcinici, 40 de Sfinţi.
FOCURILE DE MĂCINICI
Incinerarea simbolică a spiritului iernii şi renaşterea spiritului verii se realizează simbolic, prin aprinderea focurilor rituale, în dimineaţa zilei de Măcinici (9 martie), echinocţiul de primăvară pe stilul vechi. Prin Banat copii scormoneau şi băteau cu “botele“ (beţele) în foc, iar mamele lor împrăştiau cenuşa rămasă după stingerea jarului în jurul caselor şi adăposturilor de animale şi păsări. Focurile de Măcinici aveau funcţii polivalente: purificatoare (curăţirea spaţiului de forţele malefice în ultima zi a anului vechi şi în prima zi a Anului Nou); profilactică (preîntâmpinarea neplăcerilor aduse oamenilor de şerpi şi de insecte pe timpul verii); fertilizatoare a grădinilor, livezilor şi viilor prin împrăştierea cenuşii pe pământ. Fiind aprinse la echinocţiul de primăvară (stil vechi), este de presupus că principala funcţie rito-magică a focurilor de Măcinici a fost sprijinirea Soarelui să depăşească momentul critic al echilibrului perfect între lumină şi întuneric. (Banat, Crişana, Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi sudul Moldovei).
MĂCINICI
9 Martie pe Stil vechi, zi numită în Calendarul popular Măcinici sau Mucenici, este începutul Anului Agrar celebrat la echinocţiul de primăvară, la hotarul dintre iarnă şi vară, dintre zilele aprige ale Dochiei şi zilele călduroase ale Moşilor. În ziua de Măcinici s-au suprapus două sărbători de înnoire sezonieră a timpului: ultima zi a Babei Dochia când, conform tradiţiei, aceasta moare şi se preface în stană de piatră, şi prima zi a Moşilor, jertfiţi şi transformaţi în cenuşă pe rugul funerar pentru dreapta lor credinţă. Obiceiurile din ziua de 9 martie formează un scenariu ritual specific Anului Nou: prepararea alimentelor rituale (Sfinţi, Sfinţişori, Bradoşi); beţia rituală atestată de tradiţia populară, care susţine că e bine să bei în această zi 40 sau 44 de pahare de vin; deschiderea mormintelor şi porţilor Raiului pentru revenirea sufletelor printre cei vii; aprinderea focurilor de Măcinici prin curţi şi grădini, în faţa caselor şi în câmp; purificarea oamenilor şi vitelor prin stropirea lor cu apă sfinţită; protecţia magică a caselor şi anexelor gospodăreşti prin înconjurarea lor cu cenuşa provenită de la focurile de Măcinici; bătutul pământului cu maiurile (ciocane mari din lemn) pentru alungarea frigului şi scoaterea căldurii, aşteptarea spiritelor morţilor cu scaune şi mese întinse la focurile de Măcinici; observaţii şi previziuni meteorologice; aflarea norocului în noul an prin prepararea turtei de Măcinici; credinţa că este un timp extrem de favorabil prinderii vrăjilor şi farmecelor; retezatului stupilor (scoaterea mierii de albine); tăierea primelor corzi de viţă de vie şi altele.
BATEREA PĂMÂNTULUI CU MAIURILE
Practica magică efectuată de copii în ziua de Măcinici pentru alungarea frigului şi scoaterea căldurii din pământ, pentru sănătatea şi norocul oamenilor se numea baterea pământului cu maiurile sau cu botele. În timp ce copiii loveau pământul cu beţele sau ciomegele, strigau: “Intră frig şi ieşi căldură, / Să se facă vreme bună / Pe la noi pe bătătură!“ (Muntenia, Oltenia). Pe arii relativ extinse se credea că pământul era bătut cu maiurile (un fel de ciocane uriaşe din lemn), cu toiegele, măciucile sau botele de către Moşi, spirite ale strămoşilor, identificate în Calendarul creştin ortodox cu cei 40 de Sfinţi Mucenici din cetatea Sevastiei. În timp ce lovesc pământul, aceştia s-ar îndemna strigând în cor: “Patruzeci de sfinţi voinici, / Daţi cu botele-n pământ, / Ca să tune (intre) frigul, / Să iasă căldura!“ (Moldova). Adesea, se bătea cu botele şi ciomegele şi în focurile aprinse în curţi şi grădini în această zi (Banat). Uneltele cu care copiii sau Moşii bat pământul ca să scoată căldura şi colţul ierbii sunt frecvent modelate din aluat şi mâncate sacramental în ziua de 9 martie.
BEŢIA RITUALĂ
Obiceiul de a bea 40 sau 44 de pahare de vin în ziua de 9 martie, început de An agrar, celebrat la echinocţiul de primăvară este o reminiscenţă a sărbătorilor bahice ale antichităţii. Oamenii credeau că vinul băut la Măcinici se transformă de-a lungul anului în sânge şi putere de muncă. Dacă cineva din satele în care se practica obiceiul nu putea bea atâtea pahare pline cu vin, trebuia să guste sau cel puţin să fie stropit cu vin. Numărul paharelor de vin băute ar corespunde cu numărul Sfinţilor Mucenici din Sevastia care poartă diferite nume zonale: Moşi, Sfinţi, Sfinţişori, Măcinici şi altele (Moldova, Muntenia).
LĂSATUL SECULUI DE PAŞTE
După apariţia creştinismului sărbătorile şi obiceiurile Anului Nou agrar, prăznuit la echinocţiul de primăvară, au fost îndepărtate din preajma sărbătorii centrale a calendarului festiv, Paştele. Unele au fost împinse la intrarea în ciclul pascal, la Lăsatul Secului de Paşte, altele la ieşirea din ciclul pascal, la Rusalii. Primele, desfăşurate pe parcursul a două săptămâni, sunt despărţite simetric de noaptea Lăsatului de Sec în Săptămâna Nebunilor şi Săptămâna Caii lui Sântoader. Sărbătoarea nocturnă a Lăsatului de Sec, cunoscută sub diferite denumiri zonale (Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodăiţe, Opaiţ, Refenea şi altele) păstrează elemente specifice Revelionului. În prima parte a ciclului (Săptămâna Nebunilor) timpul îmbătrâneşte şi se degradează neîncetat: apar mascaţii (Măscăruşi, Corni), cuvintele şi expresiile licenţioase, abundă elementele orgiastice (excese de mâncare, băutură şi distracţie), se strigă fetele nemăritate, se întorc spiritele morţilor care sunt îmbunate cu pomeni (Sâmbăta Părinţilor, Moşii de Iarnă, Moşii de Piftii, Moşii cei Mari). Dar, momentul culminant al ceremonialului nocturn era incinerarea simbolică a divinităţii sezoniere reprezentată de o prăjină împodobită cu panglici şi haine vechi sau de o mascoidă confecţionată din paie de grâu. În a doua parte a ciclului (Săptămâna Caii lui Sântoader) viaţa intră în normal: spaţiul este purificat cu ajutorul Cucilor, Sântoaderilor şi focurilor rituale (roata de foc, Hodăiţele etc.), se fac urări de sănătate şi rod bogat, oamenii se împacă şi îşi cer iertare, dau dovadă de toleranţă şi îngăduinţă etc. Nu lipsesc vrăjile şi descântecele de ursită, alimentele rituale (oul fiert sau copt, piftiile, plăcintele, “cucii“, “brăduţii“, coliva lui Sântoader) şi altele.
ZIUA CUCILOR
Ceremonial de fertilizare şi purificare a spaţiului şi timpului în prima zi după Lăsatul Secului de Paşte prin practica magică a bătutului ritual cu opinca, împlinită de feciori şi bărbaţi tineri mascaţi, este numit Cucii. Obiceiul Cucilor este o datină de primăvară cu valenţe purificatoare atestată numai în sudul ţării. Participanţii acordau o importanţă deosebită mascării în cuci, în special confecţionării glugii, lucrată cu multă iscusinţă. Îmbrăcaţi în fuste, ca femeile, cu gluga pe cap, cu un băţ în mână şi cu un clopot mare în spate, Cucii alergau în prima dimineaţă după Lăsatul Secului, uneori în ziua Lăsatului de Sec, după copii, fete, femei, oameni pe care îi atingeau şi adesea îi trânteau. Spre mijlocul zilei, luau în mână câte o nuia de care legau o opincă şi urmau alte alergături şi alte lovituri la spatele curioşilor. Seara, cucii mergeau în grup, din casă în casă, pentru a face câte o horă în curte. Interesante sunt şi credinţele localnicilor despre cuci: “Cel ce se face cuc trebuie să se facă de trei ori sau de nouă ori în nouă ani, căci altfel se crede că murind se va face diavol“. “Fulgii luaţi de la gluga cucului îi întrebuinţează femeile ca să afume pe cei ce suferă de frică“, “Dacă omul sau oricine nu primesc o lovitură de la Cuci în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an“. Cucul, pasăre-oracol atestată şi la vechii greci, avea un rol purificator. Masca cucului alunga spiritele malefice cu sunetul clopotului, fertiliza fetele şi nevestele tinere prin atingerea acestora cu opinca, gonea bolile prin arderea fulgilor din glugă. Masca reprezenta, în totalitatea ei, scurgerea timpului anual şi sezonal. Aşa se desfăşura acest obicei cu un secol în urmă. Fără prea mari schimbări el poate fi văzut şi astăzi în satul Brăneşti, jud. Călăraşi.
CAII LUI SÂNTOADER
După alungarea spiritului iernii prin practica magică a datului câinilor în jujeu, urmează un ciclu de 8 zile dedicat Cailor lui Sântoader, reprezentări mitice hipomorfe, care purifică timpul şi spaţiul după Lăsatul Secului de Paşte. Aceste zile cabaline, cu multe obiceiuri, acte rituale şi practici magice, poartă diferite denumiri: Marţea Sântoaderului, Vinerea Sântoaderului, Joia Iepelor, Sâmbăta Sântoaderului. Sântoaderii sunt o herghelie divină, formată din opt feciori frumoşi îmbrăcaţi în costume populare de sărbătoare cu copite în opinci şi cozi de cal în cioareci, condusă de Sântoaderul cel Mare sau de Sântoaderul cel Şchiop. Se credea că aceştia intră prin casele cu şezători şi iau fetele la joc, zboară cu ele, le lovesc cu copitele etc. De aceea, nici o fată nu părăsea locuinţa în Săptămâna Caii lui Sântoader ca să meargă la şezătoare. Nu este greu de sesizat consecinţa practică a acestor credinţe care punea capăt şezătorilor începute în noiembrie, la Filipii de Toamnă. De acum, începeau muncile agricole, iar tinerii trebuiau să se odihnească în nopţile care se micşorează neîncetat până la solstiţiul de vară. Tradiţia a fost consemnată, cu unele diferenţe zonale, pretutindeni în România.
ZILELE ÎMPRUMUTATE
Zilele împrumutate este denumirea generică a timpului schimbător, cu ninsoare, lapoviţă şi vânt care urmează după zilele Babei. Zilele împrumutate sunt dedicate păsărilor de pădure, în special celor migratoare (Ziua Berzei, Ziua Mierlei, Ziua Sturzului, Ziua Cucului), mieilor care se nasc în această perioadă a anului (Ziua Mieilor). Adesea, aceste zile primesc determinativul “zăpadă“: Zăpada berzelor, Zăpada Mieilor, Zăpada Rândunelelor etc. În raport cu condiţiile meteorologice, numărul zilele împrumutate diferă de la an la an (Muntenia, Moldova, Bucovina).
JOILE NEPOMENITE
În opoziţie cu Joile Pomenite sau Joile Oprite, Joile Nepomenite sunt zile bune de muncă pentru unele activităţi (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova). Zonal, acestea formează un ciclu de trei zile, nefast pentru cei care nu le respectă: joia din Săptămâna Brânzei, joia din Săptămâna Paştelui şi joia din Săptămâna Rusaliilor sau Căluşului (Banat).
VINEREA SÂNTOADERULUI
Ziua de vineri după Lăsatul Secului de Paşte, dedicată unuia din Caii lui Sântoader, este aşteptată cu mult interes de fetele nemăritate şi nevestele tinere. Dimineaţa de noapte, înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina Omanului, plantă cu nenumărate întrebuinţări în cosmetica şi medicina populară, în vrăji şi descântece. În timp ce era recoltată rădăcina şi puneau sare şi pâine pe locul plantei, Sântoaderul era invocat să le dea frumuseţe şi păr bogat: “Toadere, Sântoadere, / Dă cosiţă fetelor / Cât cozile iepelor!” ; “Toadere, Sântoadere, / Dă cosiţa iepelor, / Ca s-o poarte fetele, / Să crească lungă ca aţa, / Moale ca aţa!”. În Transilvania de sud (Platforma Luncani), unde fetele culegeau pentru scalda rituală frunze de popelnic, invocau această plantă, cu acelaşi scop, ca pe o divinitate: “Popelnice, Popelnice, / Eu îţi dau pită cu sare, / Tu să-mi dai cosiţă mare!”. Tradiţia a fost consemnată, cu unele deosebiri, în principalele zone etnografice ale României.
ALEXIE
Sfântul, făcător de minuni pe ape, a preluat numele şi data de celebrare a Cuviosului Alexie, sau Omul lui Dumnezeu din calendarul ortodox. Frecvent este atestat ca reprezentare mitică sezonieră, patron al vieţuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi şi sub scoarţa copacilor, sub pietre sau în ape.
Se spune despre el că ar încălzi şi ar deschide Pământul la 17 martie pentru a slobozi vietăţile care au iernat într-nsul. După şase luni, la Ziua Crucii (14 septembrie), Alexie încuie Pământul. Apariţia şi dispariţia vieţuitoarelor, când încuie sau descuie Alexie Pământul, sunt marcate de două importante fenomene astronomice: echinocţiul de primăvară şi echinocţiul de toamnă. Astfel, sărbătorile populare de la 17 martie şi 14 septembrie funcţionau ca hotare calendaristice care delimitau anotimpurile de bază ale anului: vara şi iarna. Într-una din legende se spune că omul având mult de suferit de pe urma insectelor, Dumnezeu le-a strâns pe toate în ziua de 14 septembrie şi le-a încuiat într-o lacră, apoi îl cheamă pe Alexie s-o arunce în apa mării. Ajuns pe malul mării, Alexie deschide, din curiozitate, lacra. Instantaneu, gândacii, lăcustele, insectele se răspândesc pretutindeni, în apa mării, în nisip, pe ierburi, în copaci. De atunci, susţine tradiţia, “nu numai Pământul, ci chiar şi apa mării e plină de tot felul de jigănii şi gângănii. Iar pe Alexie pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, l-a transformat în cocostârc ca să adune, între 17 martie şi 14 septembrie insectele împrăştiate“. În satele din Câmpia Română, unde oile încetau să mai fie hrănite din această zi cu fân şi otavă, fiind scoase la iarbă verde, sărbătoarea Alexie se numea Lăsatul. Timpul era, în preajma echinocţiului de primăvară, suficient de cald pentru ca insectele să “învieze“, reptilele să se “dezmorţească“, ştiuca să se “zbată în apă“ anunţând perioada de reproducere, albinele să iasă din stupi în căutare de hrană. De aceea, sărbătoarea era numită, local, şi Ziua Şarpelui, Ziua Peştelui, Retezatul Stupilor. La Alexie se greblau şi se măturau ogrăzile, târlele şi oboarele, se aprindeau focuri prin grădini şi livezi, se ocoleau casele şi acareturile cu tămâie şi cârpă arsă pentru alungarea şerpilor şi insectelor, se legau tulpinile pomilor fructiferi cu paie să nu se caţăre omizile pe crengi, se suna din clopoţei sau se făceau zgomote bătând din fiare vechi pentru a speria şerpii, şopârlele, salamandrele, broaştele (Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat).
SÂNTOADERUL CEL MARE
Sântoaderul cel Mare este o reprezentare hipomorfă temută şi respectată atât de supuşii săi, Caii lui Sântoader, cât şi de oameni. Local, este numit Sântoaderul cel Şchiop. Prin comparaţie cu oamenii “însemnaţi”, consideraţi răi şi periculoşi, românii cred că şi divinităţile de care se tem trebuie să fie şchioape: Filipul cel Şchiop, Şchioapa, numele Ursitorii care urseşte rău la naşterea copilului, Sântoaderul cel Şchiop şi altele (Banat).
ZĂPADA BERZELOR
Numele ninsorii care cade în luna martie, după încheierea Zilelor Babei este dedicată primelor păsări migratoare care poposesc primăvara în România, berzelor. Întrucât în luna martie pot să cadă după 9 martie mai multe ninsori, acestea poartă numele şi al altor păsări migratoare (Zăpada Cucului, Zăpada Rândunelelor, Zăpada Sturzului). Tradiţia este atestată în ţinuturile extracarpatice (Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia).
ZILELE MOŞILOR
Ciclul de 9 zile care urmează după Zilele Babei Dochia, între Măcinici (9 martie) şi Alexii (17 martie), cu vreme în general frumoasă şi primăvăratecă, este numit Zilele Moşilor. Dacă în această perioadă apar şi zile friguroase, cu ninsoare, lapoviţă şi vânt, acestea sunt numite, generic, zile împrumutate.
ZIUA ŞARPELUI
Data de 17 martie, când se crede că ies şerpii din adăposturile în care au hibernat între Ziua Crucii şi Alexii, este numită şi Ziua Şarpelui. Pentru a-i câştiga bunăvoinţa pe timpul verii, şarpelui nu i se pronunţă numele de ziua lui sau i se adresează folosind nume eufemistice (Domn, Curea, Cel care se Târăşte), nu era omorât conform obiceiului şi zicalei populare: “Omoară şarpele ce-ţi iese în cale!“. În această zi erau răsfăţate şi alte vietăţi care se trezeau la viaţă după somnul de peste iarnă: broaştele erau numite Iepe, gângăniile Doamne sau Cucoane, şarpele Curea etc.
ZIUA CUCULUI
Dintre toate păsările care înfruntă rigorile iernii specifice climatului nostru temperat continental sau care poposesc aici numai pentru vărat, cucul ocupă în tradiţiile populare un loc cu totul privilegiat. Nu există în ornitologia românească o altă pasăre căreia poporul să-i fi dedicat atâtea legende, poveşti, cântece şi proverbe. Cucul nu este o pasăre cântătoare şi nici nu încântă prin coloritul penelor sale. Ca înfăţişare este un uliu în miniatură. Fiind o pasăre mică, aportul ei la distrugerea dăunătorilor este neglijabil. Îşi depune ouăle prin cuiburile altor păsări, iar puii săi, mai robuşti, îşi răstoarnă fraţii vitregi peste marginile cuibului pentru a profita de un surplus de hrană şi a se dezvolta mai rapid. Cucul nu-şi face cuib, nu-şi cloceşte ouăle şi nu-şi hrăneşte puii. Fiind simbolul primăverii, al timpului frumos şi al dragostei pătimaşe, poporul îi iartă totul. În povestiri de o rară frumuseţe, cucul apare antropomorfizat: argat, slugă, tâlhar, haiduc, părinte, soţ, amant, etc. Această pasăre ar fi puţin cunoscută în folclorul românesc dacă prin comportamentul său, începutul şi sfârşitul cântatului la date fixe, nu ar marca succesiunea a două importante fenomene astronomice: echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară: “Şi cucul, cum a sosit şi i s-a dezlegat limba, îndată începe a cânta, şi cântă necontenit de la Bunavestire (25 martie, sărbătoare aflată în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară) până la Sânziene sau până la Sânpetru (sărbători din preajma solstiţiului de vară)”. Conform tradiţiei, la Sânziene cucu se îneacă cu orz şi, nemaiputând cânta, se preface în uliu până în primăvara viitoare.Cucul este o sursă de inspiraţie melancolică în cântecele de dor şi jale, iar în creaţiile a căror temă este despărţirea a doi fraţi sau a doi soţi amplifică sentimentul de înstrăinare şi singurătate. Cucul prevesteşte prin cântecul său nu numai venirea primăverii, ci şi norocul omului pe acel an. Primul cântec al cucului era întâmpinat prin cuvinte care implorau avuţia, sănătatea, fericirea, norocul. La auzul primului cântec al cucului toţi doreau să fie veseli, curat îmbrăcaţi, bine hrăniţi şi cu bani în buzunar.Supremul simbol al cucului este scurgerea neîntreruptă a timpului şi repetarea anuală a scenariului din ciclul vieţii: naşterea (primul cântat) şi moartea (ultimul cântat). De aceea, el are tainice legături cu viaţa omului. Locul de unde se aude prima dată cântecul (în spate, în faţă, în stânga, în dreapta) sau unde este aşezat (pe o ramură uscată, pe o movilă, pe o grămadă de gunoi), repetabilitatea cântecului etc. reprezintă semne bune sau rele pentru om: noroc, sănătate, boală, moarte, căsătorie.
BLAGOVEŞTENIA
Buna Vestire sau Blagoveştenia este ziua când Biserica creştină prăznuieşte vestea adusă Fecioarei Maria de Arhanghelul Gavril că va naşte Fiul fără înaintaşi, Iisus Hristos. Sărbătoarea, situată în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară, când sosesc rândunelele şi începe cucul a cânta este numită în Calendarul popular şi Ziua cucului. La Blagoveştenie se efectuau multe acte de purificare a spaţiului, de alungare a şerpilor de pe lângă casă, a insectelor şi omizilor din livezi: afumarea cu tămâie şi cârpe arse a clădirilor, curţilor, oamenilor şi vitelor (Transilvania, Banat); producerea zgomotelor de care să se sperie forţele malefice prin tragerea unui clopoţel legat de picior (Transilvania) sau lovirea fiarelor (Banat); aprinderea focurilor în grădini şi livezi; scoaterea din lăzi a straielor şi ţesăturilor la aerisit. Fertilitatea în noul an era invocată prin stropitul rădăcinii prunilor cu ţuică şi ameninţarea cu securea a pomilor fructiferi că vor fi tăiaţi dacă nu rodesc (Banat, Transilvania). În alte zone ziua de Blagoveştenie era însă considerată neprielnică pentru rodul păsărilor, animalelor şi plantelor: nu se puneau cloştile sau se credea că din ouăle ouate în această zi nu ies pui; vacile nu se “goneau“; nu se semăna porumbul (Moldova, Bucovina). Blagoveştenia era un timp favorabil pentru aflarea norocului şi rodului pomilor fructiferi, pentru previziuni meteorologice. Femeile strângeau apa provenită din neaua topită pentru a fi folosită în practicile de medicină şi cosmetică populară. Importanţa sărbătorii este subliniată de sacrificiul peştelui care se mănâncă, indiferent dacă ziua de 25 martie este de post sau de dulce.
Prof. Ion Ghinoiu, Institutul de Etnografie și Folclor „Ion Brăiloiu”
