Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Genealogia Mântuitorului şi Sărbătoarea Naşterii Sale

314

În Duminica de dinaintea Marii Sărbători a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Pericopa Evanghelică ne prilejuieşte întâlnirea cu Sfinţii Părinţi după trup ai Domnului, dar în acelaşi timp, ne vom bucura de minunata Sărbătoare a Naşterii Sale, căci “Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera Celui neapropiat aduce.

Îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc, că pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”, aşa cum ni se arată în Condacul Naşterii Domnului! Prin tot ceea ce semnifică şi mai ales prin Lumina pe care o aduce în sufletul nostru, Naşterea Domnului este praznicul bucuriei depline şi sărbătoarea care a dovedit întregului neam omenesc Adevărul, despre întruparea Mântuitorului cea vestită de către proorocii Vechiului Testament, ca o izbăvitoare Viaţă pentru lumea căzută în păcat şi moarte, dar şi ca un semn de netăgăduit că ni se deschide Calea Vieţii veşnice!

Maica Domnului, cea de Viaţă dătătoare şi de Dumnezeu Născătoare
Iată, prin Bunăvoirea Sfintei Treimi Celei de-o Fiinţă, Duhul Crăciunului ne prilejuieşte clipe minunate, pentru că ele devin relevante, nu doar pentru devenirea cultului creştin, ci şi pentru viaţa Bisericii şi pentru trăirea credincioşilor în duhul tradiţiei noastre presărate cu atâtea obiceiuri şi colinde frumoase, mai ales că densitatea emoţională a clipelor din această Sărbătoare se dovedeşte şi cea care evocă Întruparea, adică, ceea ce reprezintă chiar centrul învăţăturii creştine, întemeiată pe realităţi şi evenimente care depăşesc înţelegerea, pentru că prin ele însele sunt extraordinare şi înălţătoare, miraculoase şi pentru toată lumea pilduitoare. Iar Maica Domnului, cea de Viaţă dătătoare şi de Dumnezeu Născătoare, se dovedeşte o emblematică şi neasemuită expresie a misterului dumnezeiesc descoperit prin revelaţie, fiindcă pentru a noastră credinţă mărturisită, credem că e nevoie de mult suflet şi de formele lui sensibile întâlnite în imnografia creştină, mai ales că minunea Naşterii Lui Iisus încearcă să ne actualizeze şi să lămurească mai ales problemele hristologice în legătură cu Întruparea Domnului. Arătându-se de la început că Însuşi Cel mai presus de fiinţă Se naşte pe pământ, pentru ca mai apoi să fie consemnate şi elementele participante la evenimentul Naşterii Sale, fără a omite învăţăturile care ne vorbesc în cuvinte de Duh despre Maica Domnului, noi înşine realizăm că în plan uman, Fecioara Maică este întâia făptură ce a prilejuit arătarea Lui Dumnezeu, că Pruncul-Dumnezeu este născut din Fecioară, iar dacă o fecioară naşte, paradoxul devine evident în mintea profană, ceea ce denotă că însăşi zămislirea Pruncului a fost un act minunat, ca şi naşterea care a păstrat fecioria Maicii Domnului! Deşi Naşterea e prăznuită în toată lumea creştină, totuşi, să amintim că la început era o anumită deosebire între creştinii din Apus şi cei din Răsărit, în ceea ce priveşte data Naşterii Mântuitorului, cu precizarea că în Apus, cel puţin de prin sec. III, Naşterea Lui Iisus era sărbătorită ca şi azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi tradiţii. După care a fost recensământul lui Cezar Augustus, în timpul căruia Sf. Evanghelist Luca ne spune că s-a întâmplat Naşterea Domnului (Luca II, 1 ) la 25 decembrie 754 “ab Urbe condita” (de la fundarea Romei). Chiar după Sf. Ioan Gură de Aur, tradiţia aceasta este foarte veche la Roma, iar acolo, spune el, Naşterea Domnului s-ar fi serbat de la început, la 25 decembrie, lucru confirmat mai târziu şi de către Fericitul Ieronim, într-o cuvântare ţinută la Ierusalim, în ziua de 25 decembrie, cu convingerea că în această zi S-a născut Hristos, Dumnezeu Cel întrupat şi înomenit prin Cuvânt!

«Marie, ce este lucrul acesta care-l văd întru tine »?
În vremea sa, ca un vrednic de osteneală, Sfântul Ioan Damaschin arată: “Se logodeşte Iosif cu Maria ca şi cu un bărbat, ca nu cumva, cunoscând diavolul naşterea lui Hristos din fecioară fără de bărbat, să se dea în lături, adică să înceteze a-l mânia pe Irod şi a îndemna pe iudei spre zavistie. Pentru că diavolul, încă de atunci de când a proorocit Isaia: Iată, fecioara în pântece va lua şi va naşte, pândea pe toate fecioarele, când va zămisli vreuna dintr-însele fără de bărbat şi să nască fiind fecioară. Deci, a iconomisit purtarea de grijă a lui Dumnezeu, să se logodească Fecioara Maria cu Iosif, pentru ca să se tăinuiască de către domnul întunericului, fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Deci, Sf. Ioan Damaschin continuă să spună că mai înainte de săvârşirea însoţirii prin cunoştinţa trupească, Preacurata Fecioară s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt şi creştea sfântul ei pântece după ce a încăput în sine pe Dumnezeu cel neîncăput. Mai ales după ce s-a întors la casa ei, după o şedere de trei luni la Elisabeta, s-a cunoscut că este îngreuiată, din zi în zi crescând dumnezeiescul rod şi apropiindu-se de naşterea Sa, prin împlinirea vremii celei obişnuite.
Iar, acest lucru văzându-l Iosif, a căzut în nepricepere şi în mare întristare, căci o socotea că este furată de nuntă. Şi, tulburându-se bătrânul foarte, zicea în sine: «De unde i s-a făcut ei aceasta? Eu pe dânsa nu am cunoscut-o şi nici măcar cu gândul n-am greşit şi iată că se vede îngreuiată, vai mie, ce s-a făcut, cu cine a căzut? Cine a înşelat-o pe dânsa? Şi ce voi face eu? Nu ştiu! O voi vădi pe ea, ca pe o călcătoare de lege sau voi tăcea de ruşinea ei şi a mea? Pentru că de o voi vădi pe dânsa, apoi cu adevărat, după legea lui Moise, o vor ucide cu pietre şi eu mă voi socoti ca un tiran, dând-o spre moarte cumplită. Iar dacă, nevădind-o pe dânsa, voi tăcea, apoi voi lua parte la a ei desfrânare. Deci, ce voi face? Nu mă pricep! Voi izgoni-o pe ea în taină, ca să se ducă oriunde va vrea sau eu să mă duc de la dânsa într-altă parte depărtată, ca să nu mai vadă ochii mei o ruşine ca aceasta»! În acest fel gândind Iosif întru sine, s-a apropiat şi a zis către fecioara, precum vorbeşte de aceasta Sfîntul Sofronie, patriarhul Ierusalimului: «Mario, ce este lucrul acesta pe care-l văd întru tine? Nu mă pricep şi mă minunez şi cu mintea mă înspăimântez. Ascunde-te de la mine degrabă! Marie, ce este lucrul acesta care-l văd întru tine? În loc de cinste, ruşine; în loc de bucurie, întristare, în loc ca să mă laud, ocară mi-ai adus mie; te-am luat de la preoţi din biserică, fără prihană, şi acum ce este ceea ce se vede»? Da, oameni buni, “ceea ce se vede” este Fiul Lui Dumnezeu!

În fiecare an, luminatul praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos
Să ne închinăm şi să credem cu sfinţenie, cu smerenie creştinească, iar “Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu/ şi vor chema numele lui Emanuel./ El va paşte turma Sa ca un Păstor / şi cu braţul Său o va aduna./ Pe miei îi va purta la sânul Său/ şi de cele ce alăptează va avea grijă”. (Isaia 7, 14; 40, 11), iar ca în fiecare an, luminatul praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, simţim că ne umple sufletul de o negrăită bucurie duhovnicească, pentru că această zi reprezintă împlinirea făgăduinţelor şi a nădejdilor pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor de la început, fie şi ca un îndemn de călăuză pe drumul ce ne conduce spre mântuire. Da, prin istorisirile minunate din Sfânta Evanghelie, despre cele petrecute în noaptea sfântă a Naşterii, simţim în inimile noastre o tainică bucurie şi dorinţa de a porni cu paşi grăbiţi pe urmele magilor de la Răsărit, cu ochii aţintiţi spre steaua călăuzitoare spre Betleem, unde s-a născut Hristos. Acolo, în peşteră, în ieslea cea săracă, Pruncul nou-născut a venit pe Pământ ca să-l sfinţească pe om, să-l facă sălaş dumnezeiesc, iar împreună cu păstorii, să auzim şi să trăim şi noi frumuseţea fermecătoare a cântării îngereşti: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”! Aceste sfinte întâmplări din Betleem trezesc în sufletele noastre marea recunoştinţă pentru nemăsurata dragoste a Tatălui Ceresc faţă de noi, oamenii, pentru marea jertfă pe care a făcut-o ca să ne mântuiască prin Fiul Său! Vedem şi simţim prea bine că an de an bucuria Sărbătoririi Naşterii Domnului pune stăpânire pe întreaga noastră fiinţă, constituindu-se partea comuniunii noastre la bucuria cea sfântă şi fără de sfârşit a vieţii dumnezeieşti, ca un semn de Lumină că viaţa este darul suprem de care trebuie să se bucure nu numai omul, ci şi întreaga făptură. Sărbătoarea Naşterii Domnului este, astfel, sărbătoarea vieţii, iar prin Întruparea Sa, Fiul Lui Dumnezeu ne-a descoperit valoarea şi frumuseţile vieţii celei veşnice, iar noi trebuie să avem certitudinea că Mântuitorul a venit în lume pentru a da un sens nou existenţei omeneşti!
Profesor, Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here