În Pericopa Evanghelică a celei de-a 2-a Duminici după Rusalii a Sfinților Români și a Chemării primilor Apostoli se vorbește despre chemarea celor dintâi ucenici ai Lui Hristos, Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan, pe care i-a luat cu El şi a început a binevesti în toată Galileea Evanghelia Împărăţiei, dar nu a unei împărăţii lumeşti, pământeşti, vremelnice și trecătoare, ci Evanghelia Împărăţiei Cerurilor, Evanghelia Împărăţiei iubirii şi a slavei veşnice ale lui Dumnezeu!
Dumnezeu este Cel Care ne cheamă, prin Sfinții Săi, la slava cea veşnică a lui Hristos! Până nu de mult, în calendarul ortodox tipărit la noi erau trecuţi doar sfinţii din alte ţinuturi, fapt care a creat impresia, pentru creştinii mai puţin informaţi, că noi, românii nu am avea sfinţi, iar adevărul este că până în 1950, nu am avut sfinţi canonizaţi oficial şi trecuţi în calendar, dar în conştiinţa şi evlavia românilor, ei au fost cinstiţi fără încetare. De aceea, canonizările din anii 1955 şi cele de după 1990 au avut menirea de a confirma oficial cinstirea neîntreruptă ce li s-a făcut. Așadar, cea de-a 2-a Duminică după Rusalii, începând cu data de 20 iunie 1992, prin aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a primit supranumele de Duminica Sfinților Români, tocmai pentru a sublinia faptul că acest pământ al nostru a fost binecuvântat de Dumnezeu cu anumite repere de dreaptă credință și de o trainică viețuire de-a lungul secolelor, deci, cu Sfinți!
“Cerurile spun slava Lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria”!
Mijloacele prin care Dumnezeu îi cheamă pe oameni la mântuire sunt multiple, iar chemarea Dumnezeiască cea mai mare și mai aleasă credem că s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum a proorocit Isaia, zicând: “Neamurile care nu Te știau pe Tine, Te vor chema, și popoarele care nu Te cunoșteau, la Tine vor alerga” (Isaia 55, 5) sau când Fiul Domnului zice: “Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine” (Ioan 12, 32). Prin urmare, chemarea oamenilor la mântuire se face prin Duhul Sfânt cu multă răbdare, după mărturia care zice: “Și Tu i-ai îngăduit pe ei ani mulți și le-ai deșteptat luarea-aminte prin Duhul Tău și prin proorocii Tăi, dar ei nu și-au plecat urechea” (Neemia 9, 30). Însă, Dumnezeu îi cheamă pe oameni la pocăință și prin prezența zidirilor Sale, pentru că psalmistul zice: “Cerurile spun slava Lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalm 18, 1), ceea ce înseamnă că mulți oameni înțelepțiți de Dumnezeu, văzând frumusețea și armonia minunată a zidirilor Sale, au ajuns la cunoașterea Ziditorului a toate, căci întreaga Creație mărturisește că este opera mâinilor Lui, iar aceasta ne-o dovedește Sf. Apostol Pavel zicând: “Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Romani 1, 20). Putem aprecia, pe bună dreptate, că Sfinții lui Dumnezeu sunt una în Împărăția Sa, dar ei sunt de diverse naționalități. Deoarece credința nu e incompatibilă cu apartenența națională, ci o presupune, putem deduce că tot ceea ce ne unește, adică dreapta credință și viețuire apostolică, pe noi, ortodocșii, nu trebuie să ne despartă, chiar dacă unii suntem greci, alții români sau alții ruși. De aceea, cel mai bun lucru este ca în viața și în teologia noastră să încercăm să depășim, prin modul nostru de a vedea lucrurile, perspectiva particulară a credinței și a viețuirii ortodoxe existentă în tradiția nației noastre, spre a putea vedea specificitatea altor neamuri ortodoxe, dar și experiența unitară a vieții bisericești, pentru a judeca și a prețui cum se cuvine pe aceia pe care ne place să-i numim Sfinții Români!
“Cei mai buni şi mai drepţi dintre noi”, așa cum îi numea Nicolae Iorga!
După cum a stabilit Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în această Duminică a 2-a după Rusalii, vor fi amintiţi şi cu evlavie cinstiţi: sfinţii ierarhi, preoţi şi diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care s-au săvârşit muceniceşte şi au mărturisit şi au apărat cu jertfelnicie credinţa ortodoxă, neamul şi ţara noastră, sfinţii cuvioşi şi cuvioase care s-au săvârşit trăind deplin viaţa călugărească şi care, prin pilda vieţii lor şi prin rugăciune au hrănit duhovniceşte pe toţi dreptcredincioşii, sfinţii martiri din orice treaptă harică sau stare obştească şi toţi aceia care prin sângele şi patimile lor au primit cununa sfinţeniei, sfinţii români ucişi de oştile păgânilor sau ale altor asupritori de-a lungul veacurilor, precum şi cei care au căzut în luptă sau în amară robie pentru credinţa strămoşească, Biserică şi neam, sfinţii care s-au săvârşit luptând cu arma cuvântului pentru apărarea credinţei, a Bisericii Ortodoxe şi a binecredincioşilor ei fii, toţi ceilalţi sfinţi creştini ortodocşi români din toate timpurile şi de pretutindeni, ştiuţi şi neştiuţi, care au sporit în dragostea pentru Hristos, a faptei bune, a rugăciunii şi a virtuţii creştine, pe care Dumnezeu i-a scris în Cartea Vieţii. De asemenea, s-a stabilit ca în Duminica Sfinţilor Români Icoana Praznicului să fie aşezată spre cinstire la locul cuvenit, în toate bisericile din cuprinsul Patriarhiei Române, iar unele biserici care se vor zidi sau preînnoi îşi vor putea rândui hramul “Duminica Sfinţilor Români”, oriunde s-ar afla acestea. Iar noi, românii, avem datoria de a ne cunoaşte sfinţii, de a-i cinsti cum se cuvine pe “cei mai buni şi mai drepţi dintre noi”, după cum îi numea atât de frumos pe sfinţi marele cărturar Nicolae Iorga, deoarece prin aceşti “eroi ai credinţei” s-a împlinit lucrarea Duhului Sfânt în Biserica românească de-a lungul veacurilor. Cercetând sinaxarele Bisericii, constatăm cu bucurie că avem înaintaşi vrednici de cinstire, de pe aceste meleaguri sau veniţi aici, încă din primele secole după Hristos, întrucât Sfântul Apostol Andrei şi Sfântul Apostol Filip, cei ce au propovăduit Evanghelia în Dobrogea şi în împrejurimi, au avut ucenici care, la rândul lor, au avut alţi ucenici mărturisitori ai credinţei în Hristos. În lucrarea sa “Sfinţi daco-romani şi români”, marele istoric bisericesc Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, de la Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna” din Sibiu, ne oferă un veritabil sinaxar al tuturor sfinţilor cunoscuţi și cinstiţi în această Duminică închinată lor. Amintim aici, pe lângă marii Apostoli mai sus amintiţi, pe Sf. Ioan Casian din Dobrogea (pe 29 februarie), pe Sf. Mucenici Ermil şi Stratonic de la Durostorum (Silistra) (13 ianuarie), pe Sf. Bretanion, Episcopul Tomisului (25 ianuarie), pe Sf. Mucenici Montanus preotul şi soţia sa, Maxima (26 martie), pe Sf. Mucenic Sava de la Buzău (12 aprilie), pe Sf. Teotim, Episcopul Tomisului (12 aprilie), pe Sf. Mucenic Ioan Valahul (12 mai), pe Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie), pe Sf. Mucenici: Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel (4 iunie), pe Sf. Niceta de Remesiana (24 iunie), pe Sf. Mucenici Epictet şi Astion (8 iulie) şi Sf. Mucenic Emilian de la Durostor (18 iulie), pe Sf. Cuvioasă Parascheva (14 octombrie), pe Cuviosul Dimitrie cel Nou (27 octombrie), pe Sf. Grigorie Decapolitul şi pe Sf. Mucenic Dasie (20 noiembrie), pe Sf. Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş (7 decembrie), pe Cuviosul Nicodim de la Tismana (26 decembrie) şi încă mulţi alţii asemenea lor, a căror cinstire are ca temei sfânt îndemnul Sf. Apostol Pavel: “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, cei ce v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; la a căror săvârşire luând seama, urmaţi-le credinţa” (Evrei 13,7).
Să-i cunoaştem, să-i cinstim şi să-i pomenim în rugăciunile noastre!
Pentru a desăvârși Pericopa Evanghelică a Duminicii a 2-a după Rusalii, să menționăm că la 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al BOR a hotărât canonizarea a 19 călugări şi călugăriţe, preoţi, ierarhi, şi domnitori, şi generalizarea cultului lor ca sfinţi români, stabilind şi data cinstirii lor în calendarul ortodox. Este vorba de Cuviosul Ioan de la Prislop (13 septembrie), Ierarhul martir Antim Ivireanul (27 septembrie), Preoţii mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel (21 octombrie), Călugărul Antonie de la Iezeru-Vâlcea (23 noiembrie), Călugărul Daniil Sihastrul (18 decembrie), Călugărul Gherman din Dobrogea (29 februarie), Ierarhul Iosif Mărturisitorul din Maramureş (24 aprilie), Ierarhul Ghelasie de la Râmeţ (30 iunie), Ierarhul Leontie de la Rădăuţi (1 iulie), Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare (2 iulie), Călugărul Ioan Iacob Hozevitul (5 august), Călugăriţa Teodora de la Sihla (7 august), Domnitorul Constantin Brâcoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele sfetnic Ianache (16 august). Cu același prilej, s-a hotărât proclamarea solemnă a generalizării cultului sfinţilor români canonizaţi în 1950 şi proclamaţi cu cinstire locală: Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie), Sfinţii cuvioşi mărturisitori Visarion, Sofronie de la Cioara şi Sfântul Mucenic Oprea (21 octombrie), Sfântul Calinic de la Cernica (11 aprilie), Sfinţii Ierarhi şi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici, Mitropoliţi ai Ardealului (24 aprilie). A fost proclamată generalizarea cultului sfinţilor autohtoni care au vieţuit pe teritoriul României sau, fiind născuţi în alte părţi, au fost martirizaţi pe aceste locuri şi sunt cinstiţi ca sfinţi şi de alte Biserici Ortodoxe. În ultimii ani au mai fost canonizaţi şi alţi sfinţi români, oameni cu o viaţă deosebită, o viaţă dăruită credinţei şi vieţuirii în Hristos, pilde vii pentru generaţiile ce au urmat timpurilor în care ei au trăit, așa cum este în cazul nostru, al gorjenilor, Sf. Cuv. Irodion de la Lainici(3 mai). Astăzi, prin Sfinţii Români canonizaţi în diferite momente (1950-1955, 1992, 2005, 2007, 2008, 2009, 2010, 2011), poporul nostru poate fi mândru că are mai mulţi mijlocitori sau rugători pentru el în faţa Preasfintei Treimi, Aceea care îl ajută să-şi păstreze credinţa ortodoxă, singura prin care dobândeşte mântuirea, pentru a-şi înălţa demnitatea sa ca neam purtător de Cruce şi de Înviere în istorie, pentru a se bucura de slava Împărăţiei Cerurilor. Ocultarea acestor valori ale poporului nostru poate însemna o greşeală gravă, căci renumele lor ne arată, nouă, românilor, dar şi celorlalţi, valoarea acestui popor şi trecutul de seamă al acestui neam, știut fiind că o istorie adevărată nu poate să-i “uite” pe aceşti mari oameni care au strălucit în trecut prin viaţa lor deosebită. De aceea, considerăm că suntem datori să-i cunoaştem, să-i cinstim, să-i preţuim şi să-i pomenim în rugăciunile noastre, pentru că ei sunt şi vor rămâne adevărate repere morale de care acest popor are atâta nevoie.
Profesor, Vasile GOGONEA
