Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu întăreşte puterea rugăciunii pentru aproapele

150

După ce astăzi vom prăznui pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, şi ne vom bucura de cinstirea celor care sunt consideraţi “căpeteniile apostolilor” şi ai “lumii învăţători”, fiindcă au contribuit, prin râvna lor plină de har la răspândirea cuvântului evanghelic în atâtea părţi ale lumii, să ne îndreptăm cu smerenie sufletul şi mintea călăuzite de lumina îndumnezeită către Pericopa Evanghelică a Dumincii a patra după Rusalii, pentru a desluşi tâlcuirea vindecării slugii sutaşului de către Mântuitorul Iisus Hristos şi pentru a revela credinţa că Dumnezeu întăreşte puterea rugăciunii pentru ajutorarea şi vindecarea aproapelui nostru aflat în suferinţă!

Sutaşul îi spune Mântuitorului: “Doamne, slujitorul meu zace neputincios”!
Mântuitorul ne cere tuturor să avem credinţă, deoarece numai prin credinţă netăgăduită omul Îl recunoaşte pe Iisus Hristos ca fiind Fiul veşnic al Lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, Cel Care S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor.
Iată, în textul Evangheliei acestei Duminici ni se prezintă o stare socială din vechime, care a înjosit multă vreme demnitatea umană şi care este condamnată de toate legile omeneşti, pentru că nu e vorba doar despre o slugă care nu era preţuită ca o fiinţă omenească, înjosită şi complet la discreţia stăpânului care avea drept de viaţă şi de moarte asupra ei, ci, avem înaintea noastră un oştean de rang înalt, străin de neamul iudeilor, dar care poartă de grijă slugii sale, arată respect şi smerenie faţă de Iisus şi care dovedeşte că sufletul său depăşea asprimea orânduirii sociale a sclaviei, că nu era robit prejudecăţilor sociale ale vremii. Sutaşului i se face milă de suferinţele slugii sale, şi are milă pentru un suflet necăjit de slugă, care nu are alt sprijin decât bunătatea inimii omeneşti. Prin urmare, fapta binevoitoare a sutaşului este vrednică de luat în seamă, mai ales că acesta a fost pătruns de adevărul că are înaintea lui pe Domnul şi făcătorul firii, înaintea căruia se pleacă şi pe care îl ascultă toate puterile cereşti, aşa cum îl ascultă şi pe el, sutaşul, cei ce stau sub a lui comandă. Credinţa sutaşului este mare, puternică şi îmbrăcată în veşmântul smereniei, când a cerut ajutorul lui Iisus, Învăţătorul care vindeca multe boli şi neputinţe în popor! El spune: “Doamne, slujitorul meu zace neputincios”! “Doamne, nu sunt vrednic de cinstea de a-mi trece pragul casei mele. Sunt păgân, sunt păcătos, nu merit atâta osteneală. Putere ai să porunceşti, precum am şi eu autoritate peste oştenii mei”, ceea ce înseamnă, în ultima instanţă, că în sufletul sutaşului răzbătea puterea rugăciunii pentru aproapele său aflat în grea suferinţă.

“Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga din ceasul acela”!
În aceeaşi clipă, de pe buzele Mântuitorului au răsunat cuvinte de negrăită laudă la adresa sutaşului păgân, cum nu le-a auzit nimeni dintre fiii poporului ales: “Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă… Mergi şi să-ţi fie precum ai crezut”! Evanghelia ne dovedeşte că puterea Fiului lui Dumnezeu a lucrat când i-a spus sutaşului: “Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui din ceasul acela” (Mat. 8, 13). Cunoscând conţinutul Pericopei, să ne întrebăm: ce învăţăm din această “lecţie de viaţă” şi ce mesaj ne trimite peste veacuri, nouă, creştinilor de astăzi? Cu multă luare aminte, putem învăţa trei lucruri foarte importante pentru noi şi pentru a noastră mântuire: iubirea, smerenia şi credinţa! Da, iubirea este porunca supremă şi legea fundamentală a creştinismului, pentru că Dumnezeu este iubire! Din Bunătatea Lui izvorăşte adevărata iubire şi la El trebuie să ajungă orice iubire. Omul este creat din iubire şi nu poate trăi fericit fără iubire. Pe drept cuvânt, se spune că sufletul omului este atât de mare cât este şi iubirea lui. Sfinţii Părinţi numesc iubirea regina tuturor faptelor bune, iar ea trebuie îndreptată către orice om, ori de ce neam, credinţă sau stare social ar fi el. Acela care face bine aproapelui, ba mai mult, îi face bine aceluia căruia nu ar fi vrednic de o astfel de iubire, imită pe Dumnezeu, care nu face deosebire între oameni, buni sau răi, între grâu şi neghină până la seceriş. Porunca iubirii aproapelui rămâne obligatorie, cât va fi lumea! Poate că ea va fi valabilă şi în împărăţia de dincolo de veac, pentru că în vreme ce credinţa se va sfârşi, iar nădejdea va face loc vederii lucrurilor nădăjduite, doar iubirea va rămâne! Se ştie că Iisus a făcut din porunca iubirii testamentul Său, zicând: “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii!” (Ioan 15, 22), iar prin iubire Dumnezeu întăreşte puterea rugăciunii pentru aproapele nostru aflat pe patul de suferinţă şi care trebuie mângâiat!

Să aşezăm în sufletul nostrum cele trei virtuţi: Iubirea, Smerenia şi Credinţa!
Credinţa este puternică şi mare când e îmbrăcată în haina smereniei. Când spune: “Doamne, nu sunt vrednic, ci zi numai cu cuvântul şi se va tămădui”, sutaşul crede că Mântuitorul este cel Atotputernic, Stăpânul cerului şi al pământului, fiind Atoateştiutor, adică, ştia trecutul lui, ştia ce-l aducea la El. Sutaşul face o comparaţie: “Eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: du-te, şi se duce, şi celuilalt, vino, şi vine, şi slugii mele: fă aceasta, şi face”. Sutaşul a mărturisit că moartea şi viaţa, bolile şi bucuriile sunt ca nişte slugi supuse stăpânului, pe care el le conduce după voia sa, iar în acest fel, S-a mirat Mântuitorul de o astfel de credinţă ca aceea a sutaşului. Precum fără ochi nu putem vedea lumea înconjurătoare, precum fără minte nu putem înţelege lucrurile din jur, spre a le pune spre folosul nostru, tot aşa, fără credinţă nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu! Scopul principal al credinţei este cunoaşterea şi mântuirea sufletului nostru. Deci, vedem cum Iisus constată că un păgân crede fără ezitare în puterea Cuvântului şi este uimit. Două sunt lucrurile care îl uimesc pe Domnul: credinţa noastră şi uneori lipsa credinţei. Amândouă sunt pentru El ceva inedit, cu caracter de “minunat” sau “monstruos”, mai ales că libertatea noastră îl surprinde, fiindcă se întâmplă ceva neprevăzut, nou şi pentru El. Dumnezeu nu ne va lua niciodată această libertate, nici atunci când este împotriva noastră, nici când este împotriva Lui. Această libertate este darul cel mai frumos al creaţiei, care face făptura să fie asemănătoare Creatorului şi, de regulă, această libertate ne-o exprimăm în credinţă sau în necredinţă, prin acceptarea sau neacceptarea comuniunii cu El. Starea de sănătate spirituală a sufletului este iubirea milostivă, nu egoismul, izolarea sau nepăsarea faţă de suferinţa altuia, deşi acestea se întâlnesc tot mai mult într-o societate în care lăcomia de avere şi de putere îi dezumanizează pe mulţi oameni! Da, este o minune care ne revelează rezultatul Cuvântului: vindecarea vieţii noastre de boala păcatului, iar din Pericopa Evanghelică învăţăm să aşezăm în sufletul nostru: Iubirea, care rodeşte milă şi răbdare; Smerenia, care ne apropie de om şi Credinţa, care ne leagă de Dumnezeu prin puterea rugăciunii pentru aproapele nostru!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here