Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu Atotputernicul desluşeşte în inimile oamenilor şi dorinţa omului păcătos de a-L vedea şi de a-L cunoaşte!

419

În Duminica a 32 -a după Rusalii (a lui Zaheu); Ap. 1 Timotei 4, 9-15; Ev. Luca 19, 1-10 la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, cu ochii inimii şi ai cugetului smerit, am desluşit, prin vameşul Zaheu, dorinţa omului păcătos de a-L vedea şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu, deoarece, întâlnirea Mântuitorului Iisus Hristos cu Zaheu ne oferă o serie de etape ale sinergiei credinţei mărturisite, începând cu momentul în care Zaheu doreşte să-L vadă pe Iisus şi urcă în sicomor, continuând, apoi, cu acel moment unic în care Iisus îl vede, îi apreciază interesul şi îl cheamă să coboare, ca să intre în casa lui, după care Zaheu răspunde bucuros acestei chemări şi îi face invitaţia pe care Mântuitorul o acceptă şi intră în casa lui, iar Zaheu, puternic impresionat de acest lucru, se converteşte şi face declaraţia de pocăinţă şi de reparare a pagubelor pe care le făcuse mereu semenilor săi, pentru ca în final, Iisus Domnul să declare mântuită toată casa, restabilindu-l pe Zaheu în demnitatea de fiu al lui Avraam, deci, de fiu al credinţei, după care, Mântuitorul concluzionează prin întreaga învăţătură a întâmplării, arătându-i celui mântuit că scopul venirii în casa lui Zaheu fusese atins, «Căci Fiul Omului a venit să caute şi să Mântuiască pe cel pierdut», iar din omul păcătos care fusese înainte, Zaheu devine un om drept. Atât de totală şi de perfectă a fost întoarcerea lui de la păcat la adevăr, de la nedreptate la adevărata trăire, încât el, de la început, se debarasează de «neghina» ce-l lega de trăirea pământească păcătoasă, nelăsându-l să se înalţe spre culmile binelui şi ale virtuţii şi care era în acelaşi timp, izvorul celor mai multe păcate ale sale, fiindcă Dumnezeu Atotputernicul desluşeşte în inimile oamenilor şi dorinţa omului păcătos de a-L vedea şi de a-L cunoaşte!

,,Zahee, grăbeşte de te pogoară, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”!
Duminica aceasta, a 32-a după Rusalii, încee cele cinci duminici care vestesc şi pregătesc intrarea în Postul Mare, după cum sunt rânduite astfel: Duminica lui Zaheu vameşul – ce are ca temă, aşa cum am văzut, dorinţa omului păcătos de a-L vedea şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu, Duminica vameşului şi a fariseului, care ne arată că virtutea smereniei este începutul drumului spre mântuire şi că numai celor «săraci cu duhul» sau smeriţi, le este dată Împărăţia Cerurilor (Matei 5, 3), Duminica întoarcerii fiului risipitor – în care se insistă pe ideea că Dumnezeu este un Tată bun şi iubitor pentru fiecare om în parte şi că ne aşteaptă cu braţele deschise, chiar dacă, înfruptându-ne din «roşcovele» păcatului, ne-am înstrăinat de El. Urmează Duminica înfricoşătoarei judecăţi, în care se arată că, deşi Dumnezeu ne este un Tată iubitor şi îndelung răbdător, El este în acelaşi timp şi un Drept Judecător, deoarece Pilda înfricoşătoarei judecăţi ne arată că iubirea nemărginită a Lui Dumnezeu presupune, în acelaşi timp, şi un surplus de dreptate, că fiecare dintre noi, vom fi judecaţi de faptele şi pentru faptele noastre, după dreptate, iar ultima este Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numită şi a iertării, aceea în care Biserica ne reaminteşte îndemnul Mântuitorului Hristos, de a aduce jertfa postului «zeciuiala» faptelor bune Lui Dumnezeu, numai după ce am iertat din inimă pe cei care ne-au greşit, ,,Că de nu veţi ierta din inimă celor ce vă greşesc, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă”! Aşadar, Duminica lui Zaheu vameşul, ne-a adus înaintea ochilor minţii dorinţa omului păcătos de a-L căuta, a-L vedea şi de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, aşa cum spunea şi Fericitul Augustin, că «ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi neliniştită este inima mea până ce se va odihni întru Tine», ca o duhovnicească mulţumire şi o mărturisitoare credinţă! Deci, pornim de la faptul că această mirifică întâmplare petrecută în existenţa pământească a Mântuitorului Iisus Hristos, pe care Sfânta Evanghelie de la Sfântul Evanghelist Luca, la capit. 9, 1-19, ne-o înfăţişează spre duhovnicească zidire, se petrece în oraşul Ierihon, locul unde Mântuitorul era în trecere, fiind înconjurat, ca de obicei, de mulţime de oameni, dornici să vadă cu ochii proprii lucrurile peste fire ce le săvârşea Fiul Lui Dumnezeu. Deci, era o mulţime însetată să-I asculte învăţăturile admirabile, iar în Ierihon trăia un om cu numele de Zaheu, mic de statură, dar, pe cât era de bogat, pe atât era de păcătos. Era mai marele vameşilor, adică, era căpetenia acelora care încasau dările pe care evreii erau datori a le plăti stăpânirii romane, care nu cu mult înainte, îşi întinsese puterea şi asupra pământului sfânt al făgăduinţei. Deşi practica o îndeletnicire dintre cele mai ingrate şi urâte de popor, fiind direct în slujba puterii înrobitoare şi dijmuind mai ales şi cu mai multă asprime pe cei de jos, pe cei mici şi fără apărare, adică pe săraci, pe orfani şi pe văduve, aceasta făcând-o nu atât în folosul vistieriei statului, cât mai ales în cel al pungii proprii, în acest fel explicându-se bogăţia mare a lui, ca şi păcătoşenia nemăsurată, Zaheu fiind, fară îndoială, fruntaş între fruntaşii oraşului, fiindcă era foarte bogat. Se ştia încă de pe atunci că respectul, consideraţia de care te bucurai, poziţia socială pe care o aveai, erau în directă legătură şi proporţie, nu cu cinstea şi omenia vieţii tale, nicidecum cu caracterul pe care-l aveai, nu cu virtutea pe care o practicai şi nici chiar cu ştiinţa şi priceperea de care dădeai dovadă, ci, doar cu averea sau cu starea materială pe care te rezemai, ca şi astăzi, de altfel! La vremea respectivă, fără îndoială că Zaheu va fi auzit despre Mântuitorul Hristos, al cărui nume era rostit cu atâta veneraţie şi devotament de către mulţime şi căruia îi cântau osanale toţi cei mântuiţi din tot felul de neputinţe! Aşadar, în inima rece a acestui bogat înrobit de avere, începe să mijească o dâră de lumină, în sufletul său înrăit de păcate începe să se înfiripe, să încolţească o dorinţă de evadare din rău înspre bine, din păcat spre virtute, deoarece Zaheu, mai marele vameşilor şi păcătosul păcătoşilor, vrea să-L vadă pe Mântuitorul Iisus Hristos. Deşi, această dorinţă a sa pare să nu fie realizabilă, căci el e mic de statură şi atâta lume e strânsă în jurul Mântuitorului, încât e imposibil să-L poată vedea sau să poată străbate până la El, iar, ca să-şi potolească imboldul lăuntric şi tainic ce-l mâna spre Mântuitorul, fără să ţină seama că nu se cădea ca el, Zaheu, marele bogătaş, el, omul respectat şi cinstit de către concetăţenii săi, el, om în toată firea, să re¬curgă la expediente copilăreşti pentru a-şi atinge scopul. Deci, ştiind pe unde avea să treacă Mântuitorul Iisus, Zaheu negăsind alt chip spre a-L vedea, se suie într-un sicomor, adică, într-un dud, cum am spune noi, ca să-L vadă pe Domnul, căci pe acolo avea să treacă. Prin urmare, călcând în picioare orgoliul personal de om matur, de om bogat şi cu vază, nesocotind judecata oamenilor, care pe bună dreptate ar fi râs de el, văzându-l cocoţat în pom, asemenea pruncilor – Zaheu îşi potoleşte dorul năvalnic al sufletului de a-L cunoaşte pe Iisus Hristos. Deci, văzându-l în pom, privindu-l cu atâta dor şi cu atâta iubire, Mântuitorul îi spune: ,,Zahee, grăbeşte de te pogoară, căci astăzi, în casa ta trebuie să rămân”! Deducem, în acest fel, că Mântuitorul nu putea trece nepăsător prin faţa unui om care dorea atât de mult să-L cunoască şi în sufletul căruia încolţise speranţa izbăvirii din păcate, mai ales că Zaheu era bolnav sufleteşte şi dorea să fie vindecat, iar Iisus venise ca să vindece pe cei ce sufereau de asemenea boală a păcatului!

«Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut»!
În concluzie, Mântuitorul Iisus Hristos a fost şi rămâne dorinţa fierbinte a sufletelor cu adevărat iubitoare de Dumnezeu, care, asemenea lui Zaheu din Evanghelie, au dorit şi doresc să-L vadă, să-L audă, să-L cunoască şi să-L înţeleagă, pentru ca apoi să urmeze întrutotul voia Lui sfântă, poruncile Lui mântuitoare şi pilda vieţii Sale minunate. Sufletele cele alese doresc un singur lucru: pe Dumnezeu, pe Mântuitorul Iisus Hristos, precum spune Psalmistul David: «Sufletul meu e însetat după Domnul, precum cerbul spre izvoarele apelor», iar Bernard de Clairvaux, un mare iubitor de Hristos, ne spune: «De mii de ori pe zi Te doresc, Iisuse al meu; când vei veni? Când îmi vei da bucuria ca să mă hrănesc din Tine? O, Iisus, rege minunat, biruitor prea nobil, dulceaţă de nespus! Când cercetezi sufletul nostru, atunci îi izvorăşte adevărul, atunci el calcă în picioare vanitatea lumii şi arde de iubire divină! O, Iisus, dărnicie divină, bucurie minunată a inimii, bunătate de nepătruns, iubirea Ta să mă topească! Iisuse al meu prea dulce, speranţă a sufletului care suspină, pe Tine Te caută lacrimile pioase, pe Tine Te cheamă suspinările intime ale inimii… pentru Tine, O, Iisuse, eu lâncezesc de iubire!», pentru ca «Imitaţia lui Hristos»”, această carte de aur, să ne spună cu atâta elocinţă: «A fi cu Hristos e raiul prea dulce; a fi fără El, iadul», prin aceasta, fiecare dintre noi înţelegând că Iisus Hristos e cel mai bun prieten al sufletului nostru, iar nouă, păcătoşilor, nu ne rămâne decât să-I mărturisim: Iisuse Hristoase, Care bine ai voit a sfinţi casa lui Zaheu prin prezenţa Ta şi sufletul lui l-ai curăţit prin harul Tău, fă ca mintea mea să-Ţi creadă Ţie totdeauna, inima mea să Te dorească mereu, iar voinţa mea să fie supusă poruncilor Tale sfinte! Fă-mă să Te iubesc mereu, să Te caut pretutindeni şi să-Ţi slujesc totdeauna, pentru ca apoi, Tu să fii fericirea mea în viaţa cea veşnică! În loc de o concluzie aşteptată, să spunem că înainte de începutul propriu-zis al Postului, Biserica noastră anunţă apropierea acestuia şi ne invită să intrăm în perioada pregătitoare, iar o trăsătură caracteristică a tradiţiei liturgice ortodoxe este aceea ca fiecare mare sărbătoare sau perioadă de Paşti, Crăciun, Postul Mare şi altele, să fie anunţată şi pregătită dinainte, datorită profundei cunoaşteri psihologice pe care o are Biserica asupra naturii umane, iar, de multe ori, cunoscând lipsa noastră de concentrare şi teama lumească a vieţii noastre cotidiene, Biserica ne ştie neputinţa de a ne schimba rapid, de a trece brusc de la o treaptă duhovnicească sau intelectuală la alta. În acest fel, cu mult înainte ca nevoinţele Postului să înceapă, Biserica ne face atenţi la seriozitatea nevoinţelor şi ne invită să medităm la semnificaţia acestora, iar înainte de a putea practica Postul, ni se dă sensul lui, această pregătire incluzând cele cinci duminici consecutive, precedente Postului, fiecare dintre ele, prin propria-i Pericopă Evanghelică, dedicată unui fundamental aspect al pocăinţei, iar în toată această perioadă, Dumnezeu Atotputernicul desluşeşte în inimile oamenilor şi dorinţa omului păcătos de a-L vedea şi de a-L cunoaşte!
Profesor Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here