Urmând cu treburi Şoseaua Mare dinspre Râmnicu Vâlcea şi Horezu, ajungi cam la un ceas să cobori coasta Budienilor şi înainte de-a te repezi a intra în Târgul Jiului, la răscruci, în dreptul mai noului monument de tablă, spre dreapta, se lasă o intrare boierească, premezită cu stejari tineri şi frumos aliniaţi de-a lungul drumului comunal, prin care răzbaţi uşor spre satele ţinând de Bălăneştii Gorjului, aşezare cu oameni încă harnici şi mulţi dintre ei cu o bună aplecare asupra cărţilor. Te întâmpină, ca peste tot, urarea de bun venit şi lângă ea, la vedere, stă scris cu litere mari de tipar invitaţia de-a trece neapărat pragul casei-muzeu Ion Popescu-Voiteşti, om al locului, savantul gorjean cu studii şi cărţi în domeniul geologiei care l-au confirmat cu asupra de măsură pe mai toate meridianele lumii ştiinţifice încă din anii de început ai secolului trecut. Atunci, la cumpă de veacuri, Lazăr Arjoceanu, Ştefan Bobancu, Nicu Miloşescu, Alexandru Ştefulescu, Rola V. Piekarski, Iuliu Moisil, Aurel Diaconovici, Nicolae Hasnaş, Dumitru Brezulescu au fost printre cei care, primii, au pus la Gorj şi în oraşul de pe Jiu întâia temelie peste care s-au ridicat apoi toate instituţiile purtătoare de civilizaţie.
La loc de cinste, îl amintim a se fi aflat în rând cu ei şi pe geologul Ion Popescu Voiteşti. S-a născut în satul Voiteşti în acelaşi an cu sculptorul Constantin Brîncuşi, la 18 noiembrie 1876, urmează clasele primare cu dascălii locului, după care se înscrie la Liceul Carol I din Craiova (1888-1895), fiind printre premianţi în toţi aceşti ani şi, susţinându-şi apoi cu brio examenul de bacalaureat, se înscrie la Universitatea din Bucureşti, la cursurile Facultăţii de ştiinţe, secţia ştiinţe naturale, avându-i ca profesori, printre alţii, pe Ludovic Mrazec, Gheorghe Murgoci şi Grigore Ştefănescu, somităţi ale vremii în domeniul geologiei.
Este apoi, o vreme, profesor la Slatina, Târgu-Jiu (1899-1903), Tulcea şi Câmpulung Muscel. Între timp, pentru elaborarea doctoratului, începe o cercetare geologică a zonei colinare dintre Valea Dâmboviţei şi Valea Oltului, material pe care-l sistematizează urmând o specializare la Universitatea din Viena cu profesorii V. Uhlig şi G. Diener, după care, fără a mai da examen, i se echivalează în Franţa diploma de licenţă, iar în anul 1910 obţine titlul de doctor al Universităţii Sorbona, apreciat la superlativ cu magna cum laude, rezultatele stratigrafice şi tectonice ale lucrării sale fiind rezumate apoi în Tratatul de Geologie al profesorului francez E. Hang. Vine în ţară profesor la liceul Matei Basarab din Bucureşti şi în anul 1919 este numit profesor de geologie şi petrografie la Universitatea din Cluj, ocupând în acelaşi timp şi funcţia de director al Institutului Geologic de pe lângă Facultatea de ştiinţe. Datorită preţuirii deosebite în cadrul comunităţii academice şi a meritelor stiinţifice unanim recunoscute, din 1936 şi până la pensionare, în anul 1941, ocupă aceleaşi funcţii la Bucureşti, fiind totodată invitat în calitate de profesor asociat şi de universităţile din Timişoara şi Cluj, Viena şi Strasbourg.
Ca profesor, a pregătit serii întregi de elevi şi de studenţi, pentru care a dus o muncă de pionierat în elaborarea primelor manuale de specialitate: Elemente de geologie generală cu o privire asupra geologiei româneşti, lucrare însoţită de prima hartă geologică în culori a României Mari la scara 1:1.500.000, cu figuri desenate şi exemple luate în principal din arealul românesc, apărută în două ediţii, 1921 şi 1924, carte premiată de Academia Română, şi Elemente de Paleontologie I, Nevertebrate, Cluj 1928, întâiul astfel de tratat publicat în româneşte, suplinind lipsa adânc resimţită de învățământul superior de la acea dată. Apoi au urmat: Geologia cărbunilor naturali, 1929; Geologia zăcămintelor de sare, 1929; Introducere la cursul de Geologie aplicată, 1930; Noţiuni de agrogeologie, 1934; Evoluţia geologico-paleogeografică a pământului românesc, 1936; Sarea regiunilor 
carpatice româneşti, 1943; Noţiuni de geologie, 1943; Petrolul românesc, 1943; Alcătuirea geologică a României, 1944, lucrare rămasă în manuscris. De-a lungul vieţii, Ion Popescu-Voiteşti a participat cu lucrări şi comunicări la mai toate marile congrese ştiinţifice din ţară şi străinătate: Congresul internaţional de Geologie de la Bruxelles din 1922, ocazie cu care s-a numărat printre fondatorii Asociaţiei Geologilor Carpatini înfiinţată pentru studiul geologic al Carpaților, Congresul internaţional de Geologia petrolului de la Londra din 1923, de la Cairo din 1924, de la Madrid din 1921, Congresele Asociaţiei Geologilor Carpatini de la Lwow din 1925, de la Bucureşti din 1926, de la Praga din 1934, de la Liege din 1930, când a fost şi decorat cu Coroana Belgiei, de la Paris din 1935 şi la multe din Congresele Societăţii Române de Geologie, ale Societăţii Geologice din Franţa, ale Societăţii Geologice din Belgia, ale Asociaţiei Americane de Geologia Petrolului.
A fost unul din fondatorii Academiei Oamenilor de Ştiinţă, unde a desfăşurat o bogată activitate științifică în cadrul secţiei de geologie-geografie, pe care a şi condus-o (1936-1944). În 1941 se întoarce acasă, la Gorj, într-o casă pe care şi-a ridicat-o după gustul lui şi respectând tradiţia locului. A continuat să lucreze şi să-şi finalizeze câteva dintre proiectele la care ţinea foarte mult. Alcătuirea geologică a României era gata şi aştepta să fie tipărită. Soarta i-a fost împotrivă-i. Era 4 octombrie 1944… După mai mulți ani petrecuți în condiții dificile, soţia lui Ion Popescu Voitești, care locuia undeva la marginea Bucureștiului, într-o casă vagon din cartierul Colentina, era pusă în situaţia, de neînţeles acum, de a renunţa din lipsă de spaţiu la lucrurile rămase de pe urma profesorului. Norocul a fost cu un alt geolog, Ilie Huică, de loc tot din Bălăneştii Gorjului, care „a recuperat” trei saci plini cu documente, acte, manuscrise, fotografii, hărţi, cărţi şi alte lucruri ajunse a fi fără vreo trebuinţă şi pe care le-a donat, la rându-i, Universităţii din Cluj, Facultăţii de geologie-geofizică a Universităţii din Bucureşti, Muzeului Judeţean Gorj, Liceului Tudor Vladimirescu Târgu Jiu, Bibliotecii Judeţene Gorj, Muzeului Petrolului Ploieşti. Printre lucruri s-a găsit şi un carneţel, cuprinzând un jurnal al soţiei profesorului. Datorită câtorva pagini ale acelui jurnal, putem reconstitui aievea filmul întâmplării nefericite de la începutul lunii octombrie 1944, când Ion Popescu Voiteşti-Oanţă ne-a părăsit pentru totdeauna.
Iată-le aşa cum au fost scrise atunci:
4 oct. 1944. De dimineaţă Ionică şi-a exprimat dorinţa de a se duce la vânătoare. Pe la 3 şi jumătate d.a. eram în cămară, mi-a zis o foarte drăgăstoasă salutare şi mi-a promis că se înapoiază devreme. Pe la 5 şi jumătate – 6 m-am întrebat de ce întârzie? La 7 seara, foarte îngrijorată, l-am pornit pe Iosif să-l caute. Înapoiat la 8 şi jumătate fără vreo veste. Pleacă apoi la vie să-l caute. La 11 şi jumătate revine tot fără nicio veste. La strigătele lui n-a răspuns nimeni. Porneşte din nou cu alţi doi să cerceteze pâraiele din jur. Îl aştept toată noaptea. Mintea făurea cele mai cumplite presupuneri pe care nu îndrăzneam a le exprima. 5 oct. 1944. Noapte de groază. La 3 şi jumătate dimineaţa vin oamenii tot fără vreo veste. La 5 pornesc din nou, de data asta 10 oameni. Am continuat aşteptarea pe terasă cercetând cu binoclu zarea şi abia la 11, Creţu vine alergând spre casă, strigând şi plângând. Am înţeles. M-am dus să-l văd. Cam la 250-300m de casă, într-o lucernă, i-am găsit trupul rece, lungit pe pământ, fără nicio urmă de zbucium pe faţă sau pe mâini. Faţa senină, surâzătoare, privirea spre casă, mâna stângă la inimă, în dreapta ţinea arma, marea lui pasiune. Am îngenunchiat şi l-am întrebat de ce a plecat de lângă mine… S-a spovedit cerului senin, s-a împărtăşit cu mireasma munţilor, lumânări i-au fost luna şi stelele, pat i-a fost glia şi lucerna… Mi-a fost dat să găsesc eu într-un buzunar ultimul lui gând pentru casă, câteva brânduşe pe care mi le aducea. Trei dintre ele erau încă proaspete… Marele savant a lăsat prin testament ca în casa lui să fiinţeze Căminul Cultural al satului cu o bibliotecă şi o expoziţie agricolă, iar terenul să fie folosit intensiv, din venituri urmând a fi întreţinute mormintele părinţilor, ajutată biserica şi oferite burse elevilor şcolii la care şi el a învăţat.
Au trecut… 77 de ani. S-au întâmplat prea puţine lucruri demne de Amintirea-i. Uitarea sufocă încă posteritatea profesorului Ion Popescu-Voiteşti, creator de şcoală geologică românească, recunoscut în ţară şi pe plan internaţional.
Şi acasă?
Acasă… a fost iar Vinerea Mare. De la Părău’ Glodului și până la Biserica Mare, până mai ieri, era praznic în toate casele gospodarilor. În hodaia mare de la linie, în sufrageria boierească a vilei, din care se vedea „ca la panaramă” toamna umblând de voie prin toată grădina, domnul profesor își aduna în jurul mesei toate neamurile din Voiteștii din Deal și doamna Luna-i servea ca la București, cu toate bunătățile, da’ și cu mâncare de-a noastră… 
Și veneau, bunînțeles, și lăutarii… „Acum, să știi dumneata, ne-am restrâns rău cu petreciurile, nu mai dăm mese fiecui, doar așa… pentru ai casei, ca și cum ar fi o duminică… Nu se mai merită, copii-s plecați care pe unde, obligății la șefi nu mai avem că suntem toți în pensii, cu neamurile am cam rărit-o și muma-i peste drum… Ce mai, am ajuns să mâncăm pe furiș când e sărbătoare. Și să bem cu gându numa la norocu nost”…
Am apucat și toamna asta să vedem cum umblă toamna fără rost pe linie la deal. În curțile profesorului se lucrează și-n zi cu cruce roșie la calendar. Casa lu’ Oanță a intrat într-un proiect de restaurare promis cam de vreo câțiva ani buni. Or s-o facă exact cum a desenat-o pe hârtie arhitectul Doppleraither. Deocamdată, începutul lucrului nu-i făcut ca la carte. 
Gardul dinspre Portărel l-au întins din plasă de la Dedeman, așa că mă tem, că până la sfârșit, n-o să iese totul cum s-a promis. Să mai vedem… Dacă s-ar respecta și testamentul, abia atunci… Aud că un tânăr profesor de la noi se-ncumetă la o teză de doctorat despre „viața și opera” profesorului Ion Popescu Voitești. Ar avea ce să studieze și să afle chiar lucruri noi, neștiute, numai să țină minte și să ducă proiectul la bun sfârșit… S-a scris puțin până cum, doar geologul Ilie Huică și profesorul Ion Mocioi și-au încercat puterile… La cât suntem de optimiști, cred că abia prin 2024, la cei 80 de ani de când profesorul a plecat pentru totdeauna la… vânătoare, o să fim în stare, negreșit, să-i organizăm un Simpozion cu participare… internațională. Până atunci, să-i căutăm cărțile, câte se mai găsesc din când în când „la vânzare”, să-i edităm într-un tiraj de masă măcar Geologia județului Gorj, carte pe care s-o dăm drept premiu tuturor elevilor din școlile noastre gimnaziale, să ne gândim să punem la cale o Școală de Vară cu profil geologic în vila nou restaurată, să-i dăm numele Lui actualei străzi Principale din Voiteștii din Vale, întinsă din răscruci, de la Brebu și până la Valea Gruiului, să-i punem mereu flori la cimitir, la crucea de piatră din drumul Cânepeștilor și la monumentul de la școală… Când sunt singur și simt nevoia să stau de vorbă cu cineva, cu un om ca lumea de la mine din sat, mă duc întins până la Muzeul Național de Geologie, urc hotărât treptele de piatră ale intrării principale dinspre Șoseaua Kiseleff și-l salut „cu protocol” pe Profesor, stau de față cu eu el preț de câteva clipe și-mi trece de dor de acasă… Mă uit la el, parcă-i viu sub geamul de cristal strâns între ramele aurite atârnate pe peretele alb și pare că se gândește la câte-ar mai trebui împlinite pe la București, dar și la Voiteștii din Vale…
Vasile VASIESCU
