Lumea gorjenească – Laurenţiu-Laciu în lumea de dincolo, vitezoman spre fericirea imposibilă!

111

De regulă, se spune îndeobşte că despre morţi numai de bine. Şi totuşi, unele poveşti de viaţă, chiar dintre cele curmate brusc, merită să ne aplecăm puţin atenţia. Cu speranţa ca greşelile unora, fie ele şi nemeritate, să fie învăţătură de minte pentru aceia care încă nu-i prea târziu să nu le repete.

Nu-mi venea să cred că un şofer de numai 44 de ani, câţi avea Laurenţiu Popescu, alintat Laciu de prieteni şi chiar de neprieteni, şi-a găsit tragicul sfârşit aşa după cum veţi afla în rândurile de mai jos. Structural, eu regret orice pierdere umană. Indiferent de vârstă. Cu atât mai mult o dispariţie ca a lui Laurenţiu, bărbat încă în putere, care suntem obligaţi să recunoaştem, şi-a făcut-o cu mâna lui şi cu o inconştienţă în faţa căreia am rămas mut.
Să cu credeţi cumva că l-am cunoscut foarte bine. Nu, deşi eram născuţi în acelaşi sat – Peştişani şi abia după decesul lui am aflat că eram şi rude, mai de departe. Eu plecasem din sat din 1967, ca student la Cluj-Napoca, iar apoi am lucrat la Bucureşti până-n 2009. El, era mai mic, s-a însurat în Brădiceni şi are doi copii de toată isprava – un băiat student dacă nu cumva chiar masterand la Bucureşti şi o fată elevă de liceu – care ar fi avut cea mai mare nevoie de ajutor în viaţă din partea tatălui mai ales de acum încolo.
Omul avea şi o meserie, dar unde să-şi găsească de lucru în Gorj? Sau în această ţară care prin toate guvernele ei postdecembriste nu şi-au făcut treaba şi nu au creat locuri de muncă. Din 1 aprilie 2009, vreo câţiva ani făceam zilnic navetă între Peştişani şi Târgu-Jiu, şi nu aveam cum să nu-l întâlnesc. Se zbătea zilnic să scoată un ban, bietul de Laciu, făcând pe taximetristul. Dacă la început ilegal, acumulând imense sume din amenzi, se cuminţise şi intrase în legalitate. Ce folos? Conducea impetuos, ca să nu zic imprudent. Cu mine în maşină, îmi făceam semnul crucii şi m-a scutit Dumnezeu de surprize neplăcute. Avea beţia vitezei, a depăşirilor imprudente şi se spune că-şi mai ridica şi picioarele pe volan. Eu n-am văzut la el niciodată aşa ceva, dar nu exclud să fi fost adevărat. Mai ales că o maşină roşie, SEAT pare-mi-se, o făcuse praf. Şi-a luat alta.
Ca să flu cu surprindere şi cu stupoare că, într-o duminică dimineaţă, făcuse un accident groaznic. Petrecuse în Barul lui Ionel Purec, cu licori şi cu lăutari, cam până pe la ora 4,30-5,00. Înainte de ivirea zorilor, se mutase la un alt bar. Tot cu licori bahice şi lăutari, aflat la 30-50 de metri de primul, cunoscut sub numele de „La Veta”, o fostă colegă de-a mea din Şcoala Generală. Veta lui Pucă, pre numele cunoscut de consăteni, în fapt barul fiind al unui băiat al ei, extrem de priceput la afaceri.
Săracul Laurenţiu Popescu, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace, nu petrecea singur. Chit că avea o bucurie în el şi stabilise locul şi data unde-i va organiza propriului băiat ziua de naştere. Nu le-a ajuns cât consumaseră şi, la un moment dat, s-au hotărât să meargă la Brădiceni şi să facă fripturi la grătar. În maşina lui a mai luat alţi patru cheflii, ceilalţi mergând cu alt autoturism.
Şoseua Peştişani-Brădiceni abia fusese asfaltată anul trecut, în vreme ce asfaltul dintre Peştişani şi Casa Muzeu „Constantin Brâncuşi” aşteaptă să fie reasfaltată din 1967! Autoturismele puternice, şoferii bine aghezmuiţi, şi ţine-te alergări ca la curse. Aproape de Brădiceni, bietul de Laciu era în urma celuilalt prieten şi el coleg de petrecere. Cum să se lase Laciu şi să fie întrecut de celălalt. A apăsat pe acceleraţie şi a intrat într-o depăşire periculoasă. L-a acroşat pe bolidul din faţa lui și apoi a ricoşat într-un … nuc! Ca un făcut, nu a murit cel din dreapta şoferului, ci chiar şoferul Laurenţiu-Laciu Popescu.
Toţi ceilalţi patru din autoturismul lui au scăpat teferi, alegându-se doar cu răni uşoare, scăpând cu viaţă şi doar cu 2-3 zile de spitalizare. La venirea ambulanţelor şi a celor de la descarcerare nu s-a mai putut face nimic. Laurenţiu Popescu murise pe loc, în impact, cu coloana ruptă în zona gâtului: Iar acul kilometrajului îngheţase pe la 120 de kilometri la oră!
Cu regrete eterne,
ION PREDOŞANU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here