2. Spiritul însetat de real
Deci Liviu Capșa cultivă concretul naturii înconjurătoare, materialitatea vegetală și obiectuală, animală și umană în genul lui Zaharia Stancu oarecum, vădind o senzualitate păstoasă dar și revendicându-se din „Copii eram noi amândoi” al lui Mihai Eminescu, atunci când evocă bătălia dintre armata crucilor de lemn contra armatei crucilor de piatră, undeva într-un cimitir argheziano-bacovian.
Dar tot antipoetizând cu o ambiție demiurgică finalmente, Liviu Capșa simte, ca și Horia Gârbea de pildă, efectele unor categorii estetice bachelardiene: de exemplu cea a flacărei de lampă răbdătoare, cea a zăpezilor de altădată, villonești.
Și totuși tropii răsar firesc mai din fiecare poem, deviind limbajul în conotație, primenindu-l stilistic; citez „duminica ne primeneam și totul era mai luminos de parcă o mână uriașă jupuise și ultimul nor de pe cer („Vremuri bune”, p.16); „o haină mai albă ca spuma” („Ite doctorul”, p.26), „curat și alb la față (ca un ou fiert în ibric” (acestea par niște comparații).
Însă această proză (proemie) voit ternă, denotativă voiește deretorizarea și depoetizarea expresivității literare, scuturarea de zorzoanele „transfigurative”. Personal, mă îndoiesc de o asemenea abordare, dar, ce vreți? – eu îmi conserv proprii prejudecăți transmoderniste și nu cedez nici în ruptul capului. Dincolo de acest „defect” al meu, dicțiunea lui Liviu Capșa e și antificțională, descriptivă, verbală, constatativă ca un reportaj sec / cam ca în „La Lilieci”, repet ciclul lui Marin Sorescu. E și acesta un fel de a reracorda poezia la real, în genul lui Marius Robescu din „Spiritul însetat de real”; ca și acesta, Liviu Capșa mizează pe spontaneitatea senzorială, pe „agresiunea” împotriva limbajului poetic modernist și metaforic, pe riposta ricanantă la un spațiu al claustrării volens-nolens într-un mediu „decapitat” de frumusețea „clasică”, pe ipostazele demitizate ale realului (adică modeste, comune, mimesice cu obstinație – n.m., I.P.B.), pe autoflagelarea propriei vocații poetice, deliberat searbădă, epuizată de entuziasmul extatic, de fantasticitate, de invențiune ș.c.l. Ai putea crede că poezia n-are profunzime dar acest deficit de imaginație a exteriorului nu-i decât expresia concentrării interioare. Răceala sticloasă a imaginilor studiat-sărace reprezintă intuiția majoră a lui Liviu Capșa, deși eu aș conta mai mult pe regăsirea luptei cu timpul, pe „miracolele născute-n povești”, pe „basmele rupte din viață”, pe „umbra unui nor”; pe privitul „în adâncuri de sus la chipurile noastre culcate pe apă” (deloc narcisiac și contemplativ ci vesel „ca o arteziană de glasuri până la nouri, până la cer”, pe „Tata, scriitorul” „de articole de ziar” cu sfaturi tehnice de agronom, despre muncile practice în descendența anticilor poeți latini (de unde și nostalgia, iată, unor modele vechi, aproape primordiale și întemeietoare de artă pragmatică – n.m., I.P.B.). „Și nu știu cum pe nesimțite – exclamă iluminat, reînsuflețit involuntar poetul – pe măsură ce-mi citea (Tatăl agronom și scriitor pedagog) totul se transforma într-o poveste în care tata nu mai era agronomul care dăduse țării recolte ci scriitorul născut din magia a o mie și una de zile și nopți deșirate la marginea cerului.
Jocurile copilăriei „de pe pământ și din apă” se modifică deseori căci copiii se apucau de citit cerul „pe care literele norilor ne spuneau mereu alte și alte povești”; iar un text precum „Heleșteu păzit de albine” cedează oleacă din ambiția prozaizării și demitizării și, într-o manieră similară cu Liviu Ioan Stoiciu (din „Luare aminte”) ori Adrian Alui Gheorghe (din „Comunitatea artistică”) se înconjoară cu o parabolă/alegorie ca un inel sclipitor, ca un heleșteu umbros care stârnesc imaginația conducând-o spre cea mai antrenantă literatură, fie ea uneori și politică, satirico-sarcastică, în contra orgoliului sovietic, glorificării unui război din care nu înțelegi nimic. Formula aceasta devoalată de mine succint s-a fixat definitiv, s-a manierizat și recent am întâlnit-o în nr. 33 pe 2022 al României Literare (vezi p.8).
Un portret literar de Ion Popescu-Brădiceni
