Există o estetică motivată de antropologie şi o alta de tragic. Există o estetică a pragmatismului aferentă artei în stare vie, în rama căreia resemnificarea artei reuşeşte să depăşească starea conflictuală dintre experienţă şi activitate creativă, dintre tradiţia antropomorfică şi inventivitate.
Richard Shusterman acceptă provocarea estetică a artei populare, a culturii de masă. Simbolurile antropomorfe de la Săpânţa şterg graniţele dintre arta populară şi arta rafinată, ele oferind „maselor needucate” o plăcere… barthesiană.
Ce se întâmplă la Săpânţa semnifică o eliberare socioculturală a populaţiei dominate de cultura elitistă, excesiv semiotizată. Structura lumii de dincolo în imaginarul ţărănesc resituează ritualurile funerare şi reflectarea lor în imaginarul colectiv, în domeniul inefabilului transpoetic, în acest caz de natură imanentă.
Fenomenologia, simbologia antropomorfică din monumentele funerare de la Săpânţa reduc hipertrofia morţii din cultura tanatologică.
Vintilă Mihăilescu disociază antropomorfia de totemism, căci riturile religioase care includ crucea pictată ţipător/ chicios (adică tipic postmodernist – n.m.) traduc o simbolică şi un transfer metaforic în acte reinaugurale.
Petru-Ilie Birău a regăsit în imaginaţia ,,omului de Săpânţa” deopotrivă simbolul şi semnul/ cuvântul cărora le-a redat carnaţia primară chiar dacă, mimetizată, cumva secundarizat, şi apoi redistribuită pe dinamica sacrului cu profanul şi a materialului cu spiritualul; structura proeminentă are drept efect caracterul garanţiei că arta şi cercetarea narativă-ostensiotică duc triada citire-analiză-interpretare în discurs autobiografic-comemorativ.
Arta epitafului se lasă interpretată şi în termenii creaţiei plastice, mesajul evident tragic dobândind măreţie filosofică şi existenţialistă. Legătura dintre ritualul aşa-zis vesel şi imaginarul aferent ţine de gândirea ţărănească postsimbolică, diacronică şi desigur sincronică. Discursul transindividual şi transmental îmbină reconstrucţia culturală a corespondenţei dintre aici şi acolo, dintre lumea noastră şi lumea morţilor, vădindu-i intercomunicarea sublim-ironică.
Johannes Volkelt invocă sentimentul contrastului tragic, iar Petru-Ilie Birău îi surprinde ideaticul „Odiseei săvârşirii artei ca datorie” în stil inocent, inocenţa devenind, logic, condiţie sine-qua-non în creaţia artistică autentică anarhetipală/ eschatipală.
Salut lucrarea de absolvire a doctorului de azi în arte vizuale, căruia, recent, i-a apărut şi teza de doctorat sub titlul „De la cercetarea etnografică afectivă la expresia artistică”.
În lucrarea de față, Petru-Ilie Birău e un căutător al sensului transontologic/ transfenomenologic în mitologiile cosmogonice, în capacitatea artistului popular de a se mira mereu de univers ca să-l redescopere mereu altul prin personala-i destructurare şi desacralizare.
Tzvetan Todorov defineşte limbajul metaforic drept limbaj de acţiune simbolică, reîntoarsă în originar.
Cred că acest aspect şi-a propus Petru-Ilie Birău în întreprinderea sa dublonoetică şi-a izbutit a-şi îndeplini obiectivul ştiinţific.
Cartea sa e de o exemplaritate ante-supravegheată, în domeniul unei antropologii aplicate. În definitiv Julien Ries explică autoritar că în organizarea socială regăsim sacrul şi profanul ca două teritorii antitetice, dar în ritualul funerar, complementare, ale căror opoziţie şi colaborare permit grupului social să funcţioneze normal, atenuând impactul trecerii din viaţa vie în viaţa eternă prin înţelegere şi meditaţie totalizantă: dincoace şi dincolo în acelaşi transfinit spaţiotemporal.
Foamea de nemurire trebuie să retreacă prin concretul universului vizibil de la Săpânţa, aşa cum îl decriptează Petru-Ilie Birău, inspirat de arta lui Stan Ion Pătraş.
Ion Popescu-Brădiceni
