Succint, sintetic, despre această reeditare – cea de-a doua în acest an, după „Starea de umbră” – a lui Gelu Birău. Revăzută şi chiar adăugită, cartea „Cântece esenţiale” a dobândit sunete noi. Avem de-a face cu un orfism decantat, cu un neoexpresionism care-şi trage parţial sevele din echinoxismul clujean.
Poemele par picturi pe piatră, consecinţă a mişcării privirii peste ele şi prin ele, într-un dincolo metafizic, dar şi a cunoaşterii, care de la facerea lumii şi până azi n-a scăpat încă de „spaima cuvântului”. Jocuind un spaţiu mioritic, Gelu Birău, practică o poetică bazate deopotrivă pe contemplaţie şi pe renaşterea rostului cuvântului. O poetică esenţialistă înseamnă una a deretovizării limbajului liric. Înseamnă putere de a construi în imaginar, de a fi antimetaforic, de a te opune gratuităţii estetice, adică de a remotiva dicţiunea mai întâi ontologic. Cele ce urmează ţin de reconotarea intrinsecă a spunerii/a scrierii de „hieroglife cu ochi prefăcuţi”(adică metamorfozaţi în semne, în ecouri reverberând peste cochilii născătoare de perle – simboluri). Ţin de arta de a lustrui înţelesurile, ca tăceri sacre ca pe gresii demne de absolut. Ţin de transferul culorilor din natură direct în epitete şi comparaţii compacte şi simultan transparente, adică paradoxal imanente şi trasncendente. Poezia lui Gelu Birău ni se înfăţişează aşadar translucidă şi… „perfectă”(a se citi duplicitară, în sensul în care precizia desenului este totodată minată la tot pasul de ipostaze semiotice feline, şi impulsuri înşelătoare). Ea răstoarnă obsesiile, ca pe clepsidre, în „lămpi fluorescente”. Ea reciclează vise şi iluzii într-un athanator de alchimist lucidizat ca să obţină – închei – aceste texte esenţiale: „această poveste de taină amară”, aceste tablouri ale sacrifcialului, aceste urme ale unei scriituri imaginare.
Ion Popescu-Brădiceni
