1. Magnetice viziuni liric
Carmen Doreal a scos o carte de poeme de iubire care are ca motto o frază din Nichita Stănescu: „Peste ani mă vor bea zeii şi vor simţi în mine gustul tău!”. Prefaţa i-a semnat-o Daniel Corbu cu care, în octombrie 2023, m-am cunoscut la Sighetul Marmaţiei şi la Deseşti.
Pe Carmen Doreal am inclus-o în „istoria-mi transmodernistă a literaturii române contemporane” cu volumul – de-a dreptul notabil – „Pe linia vieţii”[1]. Despre „Nunta de fluturi”, Daniel Corbu crede că poeta – şi redutabil artist plastic – îşi propune visarea ca fast imaginativ şi ca terapie fiinţală salvatoare.
Poeta îmi mărturiseşte şi mie cu prilejul participării la Atelierul Naţional de Poezie şi Critica Poeziei „Serile la Brădiceni” – în 2021 – că pentru ea poezia reprezintă nu într-atât exerciţiu paradiziac cât pandant al revelaţiei. Trăind de-o vreme la Montreal în Canada, ea şi-a asumat rolul de misionară a poeziei europene în America de Nord.
Poemele erotice din „Nunta de fluturi” sunt nişte concretizări, în magnetice viziuni lirice, ale unor trăiri emoţionale intense. Şi tot explorând prin preajma-i scrutând-o temerar, speră să dea peste misterul unei lumi din ce mai complicate, agresive cu ochii-i mascaţi cu stele şi flori; o proiecţie metafizică a cuplului evadamic ar fi fiind înfiorat nuferi cereşti pe ape abstracte.
2. Vocaţia pentru dragostea-pasiune
Poeta ni se confesează, cu onestitate ludicoiniţiatică: iubitu-i cel ideal ori cel cotidian-terestru i-ar putea întoarce visele din exil recunoscând-o în respirarea fiecărui poem precum o muzică neuitată. Luna o învaţă fericirea aşa cum stă goală în braţele bărbatului drag, discursul liric fiind evident – cum consideră Rolan Barthes în „Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit” – al unui Eu care este pronumele unui Imaginar alimentat de sufluri de limbaj care vin şi revin, în funcţie de neaşteptatele circumstanţe, aparent neînsemnate dar pe care poeta le valorifică cu talent şi cu vocaţia filozofică a dragostei-pasiune, care se lasă transcrisă într-o scriitură a sentimentului. Astfel poeta-şi transmite inocenţa propriului imaginar şi erotikon.[2]
Ca atare poeta scrie un „poem respirat în ritmul inimii printre sărutări”. „Un vis rostogolit taie lumea în două cu diamante de rouă”, iar; brusc, poemul ar putea deveni o combinaţie fatală ce poartă veşti devastatoare”. „Dincolo de rana cerului intuit ca un paradis devastat orice tragedie nemureşte o iubire perfectă”. În braţele iubitului, poeta este o carte vie citită, drept care se regăseşte în aerul acestuia şi respiră o „poezie de dragoste călătorită”. Alteori, poemul e „desenat doar în palmă pe linia inimii… cu veşnic aprinsele-i semne” în care perechea androgină se recunoaşte pe nerăsuflate sub cerul aprins metafizic/ metaforic. Visul e precum o carte pe apă. Doar cine nu a iubit nu simte în cuvinte adâncite cu grijă vâltorile lăuntrice ale sufletului iar dincolo de sticla invenţiilor transparente această senzaţie epidermică adâncită între cuvinte de cuvinte de care nimeni nu va fi jefuit niciodată.
3. Oglinda cu două feţe
Fiecare poem seamănă cu o iniţiere – mă repet strategic – în atingerea Karmei graţie şi acestor texte ale idealităţii reveriante, ale tandreţei dramatice; în holograma visului, cititoare în stele, poeta îşi identifică pietrele pe care le metamorfozează în pepite de aur. Poezia este automat extazul libertăţii violent descătuşate, actul erotic devenind de-a dreptul mistic.
Demersul lui Carmen Doreal este cel al proiecţiei omului în raport cu idealitatea pură, iar fulgerările ei lirice chiar survin din inspiraţie, probând acea homeografie, cum altfel?, decât autoreferenţială, căci ea practică scrierea cu sine însăşi, preschimbată în semanteme stilistice, în metafore, metonimii, alegorii ori, salutar, parabole (precum „Purtătorul de lumină”), jurnale (precum „Jurnalul vărsătoarei de ape”), pictograme etc.
Poeta abordează poeticitatea dinspre imanenţă spre transcendenţă, dinspre geneză spre frumuseţe, corpul fiindu-i oglindă cu două feţe, una materială şi cealaltă spirituală, una reală şi cealaltă virtuală. Decantează atingerea clipei, transeminesciană, într-un ceremonial secret” în care, de pildă, Siddharta, risipitorul de iubire dedublat de un vis tot secret îi invadează sîngele cu telepatii halucinante; apoi „pată vie” cuvântul decantează mirajul luminii cu ea însăşi, cea care încearcă să lipească toate cioburile răsăritului pe cerul din propria-i inimă.
4. Recuplarea logosului cu erosul
Un portret succint al profilului de poetă aşa cum rezultă din „Nunta de fluturi” îl oferă un ciclu de „aprecieri critice” aşezat la sfârşitul volumului, selectate din cronicile şi comentariile unor Ion Cristofor, Arnie Greenberg, Veronica Blaj, Aureliu Goci, Flavia Cosma, Alexandru Cetăţeanu, Adrian Erbiceanu, Felicia Mihali, apărute în publicaţii ca Destine literare, Jurnalul de Montreal, Candela de Montreal.
Ca atare, Carmen Doreal este o voce originală şi o prezenţă auctorială fină, aluzivă, rafinată. Se întâlnesc în creaţia poetei: descripţii ale instinctelor fundamentale omeneşti combinate cu armonia, filosofia şi echilibrul ei emoţional. Poeta construieşte pe un fundal de eglogă, într-un spaţiu idilic, un dicteu care ridică experimentul afectiv la o semnificaţie înalt spirituală. Unele versuri îi sunt pline de înţelepciunea primordială. Folosind pe alocuri forme tradiţionale, ritm şi rimă, Carmen Doreal poate explora şi conceptul de ceea ce înseamnă a fi uman, deviindu-l însă în metafore sublime şi concise ori repliindu-l în metafizica orientală ori în nietzcheanism resurectat prin a recupla logosul la eros a căror descărcare de energii pare a fi totală iar sufletul s-ar deschide spre lume, purificându-se iarăşi auroral.
Temele recurente sunt iubirea şi cuvântul adesea indisociabile; ele sunt tratate în termeni de o firească spontaneitate, însă mai mereu cu efecte surprinzătoare. Visul, toamna, noaptea, picturalul revin ciclic în poezia lui Carmen Doreal. Suferinţa dezrădăcinărilor, dedublarea dureroasă, transferul într-un spaţiu cultural străin, nostalgia după spaţiul natal, dorul de nestins pentru „acasa” ei fizică şi culturală sunt alte motive, toposuri, ce-i sunt profund caracteristice.
Bibliografie:
1. Ion Popescu-Brădiceni: Scriitori români contemporani şi cărţile lor esenţiale. O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane; Editura TipoMoldova, Iaşi, cu un argument de Silviu Doinaş Popescu şi cu o prefaţă de Ion Popescu-Brădiceni; vezi articolul „Carmen Doreal. Pe linia vieţii”, pp.1317-1319.
2. Roland Barthes: Discursul îndrăgostit. Seminar ţinut la Ecole pratique des hautes études 1974-1976, urmat de Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit (pagini inedite). Cuvânt înainte de Éric Marty. Prezentare şi ediţie de Claude Coste. Traducerea, note şi introducere la ediţia românească de Magda Jeanrenaud;
3. Carmen Doreal: Nunta de fluturi (poeme de iubire), cu o prefaţă de Daniel Corbu; Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2022
Ion Popescu-Brădiceni
