La dezordinea zilei – Candidaţi, la umăr arm!! – Singurătatea celor patru muşchetari

Mai este puţin şi se împlineşte anul de când cu alegerile parlamentare, nu că ne-ar fi fost dor de un astfel de moment, dar trebuie să constat că am ajuns exact în momentul din care am plecat, chiar dacă datele temei sunt într-un fel altele.

În intervalul de timp astfel scurs, în care am asistat, ori am trăit, parcă, o autoflagelare continuă, o chinuire a speranţelor de mai bine cu antonimicul mai rău. Nu discutăm acum cine este vinovat, ce rost mai are!? 20 de ani, bătuţi pe muchie am tot căutat vinovaţi pentru tot felul de drumuri greşit urmate, pentru starea economică dezastruoasă, pentru minciuni, hoţii, trădări, pentru o politică a intereselor individuale şi de grup, pentru legi cu destinatar, pentru haosul financiar şi pentru multe altele, fără a găsi pe cineva sau ceva anume drept responsabil, cu acte doveditoare. Poate în bună măsură de nivelul social la care am ajuns suntem noi toţi vinovaţi, noi marea întindere a trestiilor gânditoare care ne-am lăsat în voia vântului iscat ba de unul, ba de altul. Am văzut la TVR 1 un titlu dumasian sugestiv „După 20 de ani”. Într-adevăr, au intrat acum în cursa pentru alegeri prezidenţiale patru muşchetari, care mai de care cu săbiile scoase şi cu râvnă retorică fluturată în mulţime precum odinioară pălăriile cu pană în faţa doamnelor ascunse în rochiile gonflate! Din păcate lupta lor nu se îndreptă contra vreunui Cardinal Richelieu responsabil cu dezordinea, ci duelul se va purta pe viaţă şi pe moarte, mai bine zis pe scaunul de la Cotroceni, cel de pe care, cu un simplu zăngănit de pinten, se formează şi deformează guverne, exemplu poate fi luat din ultimul cincinal rezolvat precum o naştere cu mari probleme. Crin, Mircea, Gigi şi ultimul, dă nu cel din urmă, cu voia dumneavoastră – poporul strâns la o agapă, Traian – file de povestea a perpetuă a anilor 2000. Ceea ce nu văd, însă, aceşti campioni ai spadelor fâlfâite, este că rămân fără spectatori, fără susţinători, fără interes din partea populaţiei deznădăjduite. Singurătatea muşchetarilor prezidenţiabili este camuflată de iluzia mareelor roşii, portocalii, galbene sau de altă nuanţă în care le face plăcere să se scalde, ignorând griul care curge în sufletele românilor, a celorlalţi români şi mulţi.

Şi au fost guvernele Tăricenilor şi Bocilor, câmpuri de luptă cu explozii şi baionete înfipte până la mâner, şi au fost alianţe şi coaliţii făcute şi desfăcute în praguri de seară, iar ce a rămas în urma lor nici un cronicar nu se încumetă a pune în carte pentru că niciodată adevărul nu a avut chip în aceşti ultimi 20 de ani, de cei de dinainte nici nu mai vorbesc. Ce s-a ales, ce s-a cules din toate aceste frământări sacrificate pe altarul democraţiei? Un singur lucru mai deosebit, faptul că ne putem duce la vot după propria noastră conştiinţă, că avem partide politice, doar mai multe fără a avea şi de unde alege oameni cu adevărat spirit de sacrificiu pentru ţară, avem proprietate privată (şi este foarte bine), dar suntem tot mai privaţi de dreptul de a munci datorită unei politici economice lipsite de perspectivă, avem o Sănătate şi o Educaţie la voia întâmplării, a schimbării permanente sau la voia unor proiecte, mereu altele şi niciodată cele care să imprime o anumită logică în desfăşurarea viitoare. Avem atâtea lucruri, te şi miri ce ne mai putem dori în acest sens, încât, după cum şi prezenţa la vot a prezentat-o, nu mai avem nici o motivaţie să mai schimbăm ceva, cuvântul în sine „schimbarea” ca şi „tranziţia” nu ne mai spune nimic, în afară de faptul că ne schimbăm din ce în ce în mai rău, şi moral, şi social.

Schimbarea Guvernului, Schimbarea Preşedintelui, Schimbarea Parlamentului sună al naibi de asemănător pentru noi, românii cu mai puţine locuri de muncă, mai puţini bani la salariu, mai puţină îngrijire medicală, mai puţină educaţie, mai mulţi bani de dat la stat, mai multe datorii, mai multă nelinişte financiară aşadar, mai puţine speranţe, chiar şi ele mai puţine.

Remaniere, revocare, înlocuire, demitere, … şi câte astfel de cuvinte oare vor mai fi în acest sfârşit de pliant răsfoit zilele acestea, în care se regăseşte istoria unui an ce a trecut fără să înţelegem mare lucru din harababura societăţii în care ne zbatem să trăim.

Întreaga lume este concentrată să iasă la liman din învolburatul fluviu al crizei, iar noi înotăm voiniceşte în amonte cu pancarte, steguleţe şi balonaşe, trăgându-ne unii pe alţii spre adâncuri, ce ne pasă nouă de liniştitele maluri unde se poate totuşi clădi ceva durabil, ceva pentru care cei ce vin după noi să ne mulţumească.