Jurnalul unui gorjean înfiat – De ce se trezea mai devreme un premier

Când, pe 4 ianuarie 2006, premierul israelian Ariel Sharon a intrat în comă profundă în urma unui accident vascular cerebral, prim-ministru interimar a devenit Ehud Olmert. Cum prevăd procedurile într-un atare caz, imediat la noul conducător al Guvernului s-au prezentat pe rând şefii serviciilor secrete – Mossad (spionaj), Shin Beth (securitate internă), Aman (serviciul secret al armatei) – care l-au pus la curent cu dosarele grele ale ţării.

Şi, slavă Domnului !, o asemenea ţară are destule probleme speciale. Lor le-a urmat şeful SPP-ului israelian, care, în noul context, trebuia să asigure protecţia şi paza noului premier, chiar dacă acesta avea calitatea de interimar. La finalul expunerii sale, el a exprimat şi o exigenţă de care primul – ministru trebuia să ţină seama în mod obligatoriu. Întrucât ea a devenit publică, mulţi au fost surprinşi de insolitul ei, deşi, la prima vedere, pare ceva banal. Dar, despre ce era vorba? Noului premier i se cerea ca, începând chiar de a doua zi dimineaţa, să se trezească mai devreme, întrucât măsurile ce trebuiau luate pentru asigurarea securităţii lui în timpul deplasării de acasă la sediul guvernului să nu provoace neplăceri concetăţenilor care locuiesc pe aceeaşi stradă şi urmau să plece şi ei la locurile de muncă. De prisos să mai spun că Ehud Olmert a respectat întocmai ce i s-a cerut, pentru că, altfel, presa ar fi aflat, iar el putea păţi ceea ce a păţit preşedintele Moshe Katsav, care, după ce a fost demolat de mass-media pentru hărţuirea sexuală a unor colaboratoare, a ajuns pe mâinile procurorilor care, chiar şi în cazul şefului statului, îşi fac treaba. Am vrut să prezint într-o publicaţie bucureşteană episodul de mai sus, imediat după consemnarea lui. Citindu-mi articolul, un coleg de la un ziar bucureştean mi-a cerut originalul ştirii, pentru că, îmi argumenta el, să nu fie vorba de o neînţelegere. I-am adus originalul în franceză şi engleză, că în ebraică nu ştiam să-l caut. După ce le-a citit pe rând şi le-a confruntat, a privit într-un punct fix din tavan şi mi-a zis ”Cine crezi că te va crede citind aşa ceva?” Şi nu a publicat articolul, argumentând astfel ”Noi trăim în România şi avem alţi oameni politici!” A făcut bine ori rău, nu ştiu, dar faptul este strict autentic.

P.S. În prima filă a ”Jurnalului unui gorjan înfiat”, vineri nu l-am trecut pe poetul şi publicistul Nicolae Dragoş, un om de care m-am ataşat foarte mult, îndeosebi după ce marele meu protector, marele istoric literar Pompiliu Marcea, a trecut în lumea umbrelor. Nicolae Dragoş este unul dintre cei mai remarcabili poeţi de azi, iar fiecare volum al său provoacă o reală desfătare. În 1971, când i-am succedat la comentariul politic al unei reviste săptămânale bucureştene, am avut curajul să scriu că el este şi un publicist care înnobilează locul în care scrie! D.C.