1. Faţa dintâi a destinului de scriitor
Ion Cepoi rămâne în continuare un romantic. Discursul său se circumscrie triadei sublim–nostalgie(reverie)–erotic. Şi e de o tulburătoare sensibilitate. Netemându-se de clasicitatea ca stare firească a expresivităţii stilistice – şi aici mă refer la arta prozodică mereu autoresorbindu-şi theoria exactă, geometrică, atotcuprinzătoare transretoric, Ion Cepoi e un poet pursânge care se menţine constant în aria unei locuiri poetice a Realului concupiscent, precum Martin Heidegger bunăoară ori precum baladiştii Cercului de la Sibiu dar şi precum câţiva foarte buni poeţi ai Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu, în frunte cu Adrian Frăţilă, Lazăr Popescu şi Viorel Gârbaciu.
Ion Cepoi e un poet cu o solidă bază cultural-artistică, apt să transmute muzica versului clarissim şi ambiguu totodată într-o „poveste de-nceput al lumii”; într-un manuscris cu care se transcende existenţialul relativ, proiectându-l într-o albie „unde-i ţărmul de sus/ aspru şi nesupus” şi „unde-i ţărmul de jos/ tânguitor spre lumină întors”.
Cu această nouă carte „Bună dimineaţa, Doamnă”, Ion Cepoi s-a lăsat sedus de lirismul „desuet” (adevărat adică, traduc eu pentru cititorul profan – n.m.,I.P.B.) ca să-şi arate faţa dintâi a destinului său de poet de clasă superioară, de înalte aspiraţii paradigmatice: spre vârsta originară a poesisului şi desigur a poieinului; spre „ţara nimănui”, aceea unde eminescianismul şi-a croit porţi sptr-o metafizică a Rostirii elegiace, asemenea – după cum se vede – poeziei unor Bacovia şi Pillat, Stănescu şi Horea ş.a.
Aspectul de „strofă tranzitivă” glisează convingător într-o (auto)reflexivitate, dedată, cu voluptăţi metaforicometonimice, la amurg de suprarealismul unui orfism resurect, căci poetul are mereu în urmă o Euridice care trebuie salvată; poezia ce nu-şi neagă „farmecul dureros”, „visul de veghe”, „nevoia de singurătate” ş.c.l.
„Rebel întors dintr-un surghiun” – şi aici îmi amintesc iarăşi de-o formulă heideggeriană – poetul Ion Cepoi îşi imploră iubita să-l primească în ochii ei adânci „ca pe un sunet tandru de vioară” (vezi influenţa benefică a unor Verlaine şi Voiculescu), ca pe „o colindă-n noaptea de Crăciun” (vezi influenţa, iarăşi salutară, a unor poeţi expresionişti români şi europeni – n.m.); ori „cum un ocean corăbii vechi cu pânze” sau în fine „ca pe-un pirat ce trece/ prin sabie şi foc cetăţi străine”.
2. Discursul îndrăgostit şi palinodia
La Ion Cepoi este evidentă miza pe inefabil, pe imanenţă şi transcendenţă într-o armonie a contrariilor, într-o contopire de alchimist „peremptoriu” şi peregrin din eon în eon şi tărâm după tărâm fantast ori aievea, perceput acut drept contemporan, încă: prin metodele de compoziţie, prin meditaţia adâncită într-un teritoriu al virtuozităţi sporite cu har şi dar de a metamorfoza trăirea unei emoţii într-o maturitate captivantă care găseşte întotdeauna o identitate personală (şi personantă dintr-o tradiţie a unei neomodernităţi care mai are ceva de spus la orice vârstă, fie chiar şi-a celei târzii – n.m.); prin limba meşteşugită şi particularizată, dublată de una intelectuală, ca la Eliot ori Pound de exemplu.
Dar ce intrigă şi uluieşte totodată în lirismaticul cepoian este – repet – „discursul îndrăgostit” până peste cap, deloc narcisist dimpotrivă alteriatar, cu o adresabilitate neîndoielnică şi şecspiriană. Doamna Poezie, văzută auroral, în zorii dimineţii, dar şi reîntrupată avataric într-o Iubită Femeie, de-o concreteţe materială, amplasată într-un spaţiu-tablou în mişcare: „Şi murmurând poema scrisă/ Pe-un colţ de bancă de pe stradă,/ Am să pictez într-un tablou/ Surâsul tău de Mona Lisă,/ Mai pur ca fulgii de zăpadă”.
Acest „discurs îndrăgostit” înseamnă pentru Ion Cepoi recuperarea legăturii intime dintre dragoste şi retorică; în consecinţă palinodia sa reclamă lectură-recitare, tandră şi delicată (sophos ta erotika), etică şi estetică, fireşă şi paradoxală); palinodia sa e socratică, ritualică, eficientă ca o „lovitură de teatru”, menită să reprime Vocea Demonică printr-un subiect înflăcărat, care doreşte cu ardoare şi care, ca să-şi arate curajul refacerii perechii, evadamică, preferă cântul-înapoi, în care nu există semnificant fără un alt semnificant şi în care consistenţa pneumatică se eliberează prin Catalepsă (percepere totală a obiectului erotic printr-un efort de concentrare) ca insistentă şi triplă: ca o iluzie de logică-ştiinţă-metodă.
3. Izvorând eternă Visarea
Euridice, Diotima, Diana, Circe, iată prototipuri intertextualizate cu o rară inteligenţă, de magician al ecuaţiei pneuma-eros (magia – precizez, în numele lui Ion Cepoi – este o operaţiune fantastică ce trage folosinţă din continuitatea dintre pneuma individuală şi pneuma universală şi din „de vinculis” al unui Stăpân al cunoaşterii prin contact, sunete şi figuri, care îşi exercită puterea asupra văzului şi auzului ca receptor versus producător de limbaj oarecum ocult al lui „animarum venator” şi „vinculum Vinculorum”. Este de ipso et de facto forţa calitativă a imaginalului dublată de intervenţia facultăţii numită ludicitate intersubiectivă.
Astfel, în acest imaginar fabulos, luna desenează umbre pe ape, îngerii dănţuie fericiţi şi desculţi prin iarbă, în atelierul cu vise Dumnezeu întocmeşte devizuri de cheltuieli pentru arama din frunzele toamnei fără să iasă în pierdere, fratele copac se crede unsul lui Dumnezeu pentru că numai el poartă coroană pe frunte, fratele râu mângâie coapsele arămite de soare ale fecioarelor neliniştite sub lună, poetul lipseşte întotdeauna de la rugăciunea din zori, ocupat să scrie încă un poem despre desăvârşita şi tragica-i singurătate.
Cu purcedere din Banchetul lui Platon (şi anume din discursul Diotimei) că dragostea e o zeitate intermediară, ambivalentă, ne putem dumiri că poetul se vrea, oniric, îndrăgostitul ideal-perfect; prin urmare poemele sale sunt «elogii» axiologice.
Ei, da, şi nu rezist ispitei de a sublinia, în încheierea postfeţei mele, că intenţia ascunsă a poetului Ion Cepoi e Cartea (to biblion) Erosului fatal ca temelie şi emblemă a unei zone wertheriene, hipnotice, gradivaice, ca provocare a unui «text dublu: mitic pe de o parte şi poetic pe de cealaltă latură», pertinent şi himeric simultan.
Ion Cepoi căutând „pe ţărmul interzis” şi „în magia templelor păgâne” pare să fi dezlegat „misterul vieţii”: iubita locuia de-o veşnicie în el precum Diotima în Hyperion, precum Cezara în Ieronim, precum Horaţia în Domnul din romanul lui Laurenţiu Fulga „Moartea lui Orfeu”, precum Zenobia în Gellu Naum ş.a.m.d.
Textele-poem 22, 24, 26, 34, 41, 56, 67, 71, 73, 75, 85 sunt pilonii de rezistenţă transtemporală ai volumului „Bună dimineaţa, Doamnă”, întrucât, graţie lor, criticul literar poate conchide, în context cu scriitorul însuşi, că poetul e veşnic blestemat s-aprindă avânturi şi patimi mereu ale altora; apoi când ia formă de râu şi de pasăre şi de salamandră şi de bob de nisip numărat… să locuiască într-o iluzie cum o scoică, de unde să izvorască eternă Visarea.
