Restanţier la primul său mileniu (cel de-al doilea al umanităţii), Adrian Frăţilă se descarcă de „datorii”, la începutul celui de-al doilea deceniu din cel de-al treilea mileniu. Jocul semantic din debutul acestor însemnări de lectură nu-i chiar nevinovat: căci, constant, poetul „columnist” îşi scoate cea de-a patra carte de sub teascurile
editurii MĂIASTRA şi ale tipografiei ProdCom Târgu Jiu, sub semnul metaforei reuşite şi al unei retorici declamatorii, în imediata succesiune a stilului poetic al lui Adrian Păunescu şi, poate, al lui Mircea Dinescu. Şi, în acest bine realizat grafic volum, intitulat „Restanţier la primul meu mileniu”, Adrian Frăţilă se manifestă ca un orfic, dovedind simţ muzical, şi se exprimă în deplină concordanţă cu trăirile sale sufleteşti, aruncându-se cu aceeaşi încântare într-o lume a simbolurilor decriptate metodic. E vorba de un deliriţionism magic-mitic de factură vizionară, expresionistă; citez: „Pe-o insulă imaculată- (descoperită-ntr-un delir)”(Delict). Dar şi de repetate evaziuni din real într-un imaginar de regulă fie oniric („Peste oraşul care tot promite- e toamnă, mamă, şi răspunzi în vis”, Scrisoare de noiembrie) fie pur fantastic, în postura sacrificialului poet „condamnat la muţenia suverană” şi crucificat ca nou Iisus Hristos („Pluta Meduzei”). Comportându-se în continuare fie ca baladist de rezonanţă „cerchistac”, fie ca un întârziat Geo Dumitrescu în microtextele de notaţie rece, lucidă, aforistică, Adrian Frăţilă izbuteşte mai mult în cea de-a doua sa „aventură lirică”, alăturat unor argonauţi mântuiţi ori unor zei de carnaval pe un ipotetic câmp de luptă, ori desculţi, în „prăpastia lentă cu fluturi”. Acolo unde se iveşte cu o identitate de sine stătătoare, ca un veritabil „clasic” al Şcolii de Literatură de la Târgu Jiu, Adrian Frăţilă izbuteşte să înalţe o voce autentică, oarecum sentimentală, oarecum nostalgică pe urmele trainice ale unor maeştri interbelici precum Bacovia („Stau la fereastră în duminici ude/ bacovian cu cerul descusut”, (Risipă de culori) ori Arghezi („Se-aprind licurici la fereastră/ Fetiţa mea râde în vis/ O, noapte cumplit de frumoasă/ Veghează-i hotarul deschis”, Noapte fermecată), însă nostalgie replămădită, restructurată în căutarea –şi deseori aflarea – unui stil numai al său: interogativ, la confluenţa apolinicului cu dionisiacul şi a sacrului cu profanul, a idealului cu futilul căzut într-un derizoriu deşertic: „Azi mă lupt doar cu nisipul iar cămila-i ostenită/ De amarul rătăcirii prin pustiurile tale”, Deşert. Cu un suprarealism de substanţă, Adrian Frăţilă se adapă de la scriituri fine şi de anvergură europeană, fără a fi un imitaţionist de inflaţie. Ca eruditul Gellu Naum, de pildă, sau ca Ion Caraion ori Eugen Jebeleanu, poetul târgujian depistează „prea multe semne pentru singurătatea privirii”, adept deci al poeziei semiotice; închipuie „o depărtare ca o cădere-n somn”; schiţează „o deschisă poartă” către „acea stare limpidă de tot/ cum numai veninul ajunge să fie/ când îl înţeapă un fulger răcoros/ ca pe-o licoare vie”(Moara). De altfel, „Moara” şi „Basmul fără de sfârşit” reprezintă nişte bijuterii ale genului, antologabile în orice selecţie rezistentă la mode şi la vremuri: „Atingi acea stare limpidă de tot/ cum numai veninul ajunge să fie/ când îl înţeapă un fulger răcoros/ ca pe-o licoare vie—Iar umbra se lasă departe de trup/ de parcă-ai pluti peste ape/ cu semnul fierbinte rătăcit pe pământ/ de iarbă aproape/ Şi, nu crezi o clipă că şuieră-n vânt/ stindarde întoarse-mpotrivă/ deşi corzi de sare întruna plesnesc/ prin sângele-n derivă/ Spre moara lichidă prelinsă pe zări/ Ca o nesfârşită plictiseală de moarte/ de duhul căreia bântuit nu cutezi/ să treci mai departe”. Să fie Moara de Grâne şi Poezie a Serilor de la Brădiceni ?
Ion Popescu-Brădiceni
