„Moartea şi înmormântarea în Gorjul de Nord” (Ed. „Cartea Românească” şi restituită de Ed. „Vremea”, 2007) este una din cele mai solide lucrări de etnosociologie, rezultată în urma cercetărilor de teren întreprinse în anii 1930
(în cadrul anchetelor etnografice coordonate de D. Gusti) şi 1942, când autorul revine, personal, pe bază de anchetă, la Runcu şi în alte două sate învecinate, Arcani şi Dobriţa. Însă „centrul cercetării” şi al „izvoarelor” documentare rămâne satul Runcu de la poalele muntelui, unde, prin „observaţie directă”, sunt consemnate datele ritualice de la două înmormântări: una de copil (a Mariei I. Lepăduş) şi alta de flăcău/fecior (a lui Constantin I. Sârbu). Ideea unei cercetări monografice de acest tip, privind moartea în cadrul ritualului sătesc, însă cu reverberaţii mai generale în conştiinţa românească, o avusese încă din secolul trecut etnograful Simion Florea Marian, membru al Academiei Române („Înhumarea la Români”, 1890, reeditată în 1955 la editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională”) sau mai aproape de noi, în context zonal, un Constantin Brăiloiu, cu „Ale mortului din Gorj”… Redactarea lucrării s-a făcut ulterior, prima parte în anul 1934 (rezultând, în 1938, şi studiul conex „Bradul de înmormântare”), celelalte părţi, a doua şi a treia, fiind reluate târziu, în 1975, de unde rezultă o diferenţă nu numai de timp,”ci şi de operaţie ştiinţifică”. „Înmormântarea în Gorjul de Nord – scrie autorul în prefaţă – aşa cum am cercetat-o la faţa locului, cu 45 de ani în urmă, este un fenomen unic în categoria acestor fenomene aparţinând vechiului sat, atât prin bogăţia de fapte expuse în diverse forme de expresie, cât şi prin caracterul său complex şi străvechi – unele acte străbătând o scară de milenii. În această ceremonie, banală prin frecvenţă, apar momente şi scene ce trec de la pitoresc la sinistru, cu un inedit aproape neîntâlnit”. Materialul documentar folosit aparţine arhivei personale a autorului, la care se adaugă fie unele fişe răzleţe (semnate de Ştefania Cristescu-Galopenţia, D. C. Amzăr şi, mai ales, Ion Ionică), fie unele variante de lirică ritualică (Cântecul zorilor sau al bradului) culese de Mihai Pop, ca şi unele abordări muzicologice (Mariana Kahane) sau desene tehnice (Mariana Vulcănescu). Elaborată, aşadar, pe baza unui amplu material documentar obţinut prin cercetări de teren şi după metoda practicată de Şcoala română de sociologie a lui Dimitrie Gusti, „din care am făcut parte” – „metodă pe care, însă, am încercat să o ducem un pas înainte, atât din punct de vedere teoretic, cât şi experimental”- lucrarea nu constituie un simplu studiu, pitoresc, asupra înmormântării, ci o încercare de înţelegere şi explicare a acestei manifestări în cadrul mai larg al reprezentării morţii”. Cercetarea concretă (I) şi interpretarea (II) privesc atât „prevestirile despre moarte” (mentalitatea sătească premonitorie) cât mai ales ceremonia propriu-zisă şi, desigur, reprezentările şi actele ce se produc până la „aşezarea sufletului”, adică la 40 de zile. Spre deosebire de nuntă, care e legată mai mult de familie şi de sistemul de relaţii, înmormântarea presupune dintotdeauna o dominată spirituală raportată la „marea trecere” – „proces şi translaţie a condiţiei naturale şi supranaturale a omului”. Pornind de la date imediate, elementare şi concrete oferite de „observaţia directă”, cu caracter descriptiv-etnografic (I), autorul trece la evidenţierea „trăsăturilor esenţiale fundamentale”, la „generalizări” şi „judecăţi sintetice”, având un caracter explicativ-sociologic : „Ceea ce avansăm prin metoda aplicată primei părţi este de a anticipa, sub o formă concretă, interpretarea generalizantă şi abstractă, uneori, din partea a doua.” (p. 11) Văzută ca o manifestare colectivă „complexă”, în care se împletesc elemente şi forme spirituale, religioase şi magice, estetice, juridice şi economice, moartea actualizează de fiecare dată un fenomen de largă participare a satului, întemeiat pe vechi tradiţii şi deprinderi sociale. Fenomenul morţii şi al înmormântării este alcătuit din mai multe părţi mari şi dintr-o seamă de momente în desfăşurare: moartea şi îngrijirea trupului a), pregătirea înmormântării (b),înmormântarea şi cortegiul (c), sufletul după moarte-reprezentări şi acte (d). În cadrul acestor momente importante, cercetătorul distinge, din observaţia pe teren, o mulţime de „grupe de fapte concrete şi organice, date constitutive ale fenomenului la data cercetării lui pe teren”. Astfel, în cadrul primului moment (a), Ernest Bernea distinge:”prevestirile de moarte”,”actul morţii”, „iertăciunea”, „îngrijirea trupului”, „purtarea doliului”,”primul priveghi şi cântecul zorilor”,”aşezarea în tron”. De momentul „Pregătirea înmormântării” (b) ţin următoarele grupe de fapte: „la vederea mortului”, „al doilea priveghi”,”ritualul bradului”,”al treilea priveghi”,”ultimele pregătiri”. Urmează momentul „Înmormântării” (c) cu secvenţele: „se adună lume multă; cântecul de jale”, „slujba religioasă acasă”, „spre cimitir, cortegiul”, „la mormânt”, „masa acasă: pomana”. Pentru ca în „Moartea şi sufletul după moarte” (d) să avem a face cu „călătorirea sufletului”, „reprezentarea moroilor”, „la 40 de zile: aşezarea sufletului”, „slobozitul apei”, „eliberarea supravieţuitorilor şi jocul”. Toate aceste mari momente cu secvenţele lor ritualice sunt identificate prin obser-vaţie directă şi ilustrate cu mărturii, prin anchetarea a nu mai puţin de 50 de subiecţi din zonă, toţi regăsiţi într-un „Tabel de informatori”, precedat de un necesar Glosar etnofolcloric. (Va urma)
Zenovie Cârlugea
