Circula, prin 1954 – şi poate şi mai înainte şi după – un cântec ce spune, între altele, cam aşa: „Un ţigan şi o româncă/ făceau dragoste pe luncă/ zumbalai, zumbalai meştere…/”. Domnul Ion C. Gociu, tânăr pe atunci, probabil fredona şi el melodia, ca după 70 de ani să scrie Maia.
Şi cum ţiganii şi evreii au avut cam aceiaşi soartă pe timpul lui Antonescu, romanul Maia stă mărturie. Cartea ne aduce o poveste care curge, după o aritmetică simplă, pe vreo 40 de ani. Inginerul Petrică al Mărgăretii lui Mogoş se întorcea după aproape 10 ani să-şi mai „vadă” amintirile din Stejerelu, comuna Valea Mare. Tatăl său, unul care n-a vrut să moară nici la Cotul Donului şi nici cât a durat războiul, s-a făcut după cum vom vedea, citind romanul, erou. Mama sa, văduvă de război cu doi copii, a primit şi mai primeşte pensie după bărbatul ei. Domnul inginer, acum la Semănătoarea, stă o săptămână în jurul Sfintei Mării a Mare, zi de hram la Stejerelu, prilej să ne povestească, cu o bună îndemânare în ale scrisului, pregătirile ce se fac la o astfel de sărbătoare cam în toate satele Gorjului, unele din ele păstrându-se şi astăzi. Petrică îşi mai aminteşte, cu această ocazie, de prieteni şi de fetele din sat aşa de frumoase cărora abia dacă le fura un sărut. Autorul suferă, aş putea zice de realismul unui adolescent şi de graiul atât de frumos, gorjenesc. O şatră de ţigani, câte nu erau pe vremea aceia în satele gorjene, s-a aşezat la marginea satului şi două ţigănci – una mai bătrână şi alta m,ai tânără – tot dau târcoale Mărgăretii. Îi ghicesc în ghioc, mai ales trecutul, şi ce spun este cam adevărat. Cea mică, Brânduşa, este şi frumoasă şi are şi un parfum cum nu se află prin părţile noastre. Aici autorul ne lasă în suspans şi ne povesteşte despre o adolescentă, o evreică, Maia care a scăpat de moarte din trenul evreilor duşi spre exterminare în lagăr, n-are importanţă care. Sare din tren, după ce amândoi părinţii, oameni cu stare din Iaşi, muriseră sub ochii ei în Gara Ciulniţa, fiind salvată de o şatră de lăieţi care mergeau în Transnistria. Lăieţii o adoptă pe Maia, îi dau nume de româncă – Mariţa, şi încep, din nou, pentru ea şi pentru lăieţi alte peripeţii. Mai târziu vine şi un soldat dezertor şi şatra îl adoptă şi pe el, Trifu, că aşa a zis că-l cheamă, a spus toată povestea bulibaşei, că a dezertat, că are copii, etc. şi, totuşi, bulibaşa şi ai lui îl primesc în şatră cu toate că nu ştiau ce înseamnă această trădare, Cu timpul, Trifu şi Maia se căsătoresc, despre amănunte vă las, cititorule, să trăieşti emoţiile singur. Autorul cunoaşte bine viaţa acestor lăieţi şi o descrie cu lux de amănunte. Ca să nu te mai ţin cu sufletul la gură, îţi spun că Trifu ajunge Bulibaşă şi cum pe toţi n trage aţa, va veni şatra în satul său, să fie mai aproape de ai săi, ascuns după o barbă până la brâu. Lăsându-vă plăcerea, dragi cititori, de a savura romanul Maia, un roman al destinului unor etnii care, cum spune cronicarul, au fost şi sub vremi, vă mai spun doar un simplu amănunt. Romanul trebuie citit pe un deal, într-un nuc sau sus într-un pătuiag, aşteptând să se coacă strugurii.
Ion Căpruciu
