M-a apucat nostalgia şi regretul că, fără să-mi dau seama, s-a scurs un an de la trecerea la cele veşnice a ilustrului profesor de Limba şi literatura română Ion Blendea, zis Cocoriţă. În acelaşi an s-a prăpădit şi un alt profesor din Peştişani, Ion N. Blendea, zis Nelă Neagu. Şi l-am rugat pe cumnatul meu Ionel Saragea să-mi spună ce iniţială avea fostul meu minunat profesor de literatura română. Nu-i cu supărare?, întreb eu. „Păi. De ce. Scrie Cocoriţă, că aşa-l ştia lumea. Toţi avem porecle, mi-a zis cumnatul Saragea.
În clasele primare făcusem limba română cu profesorul Gheorghe Peştişanu, un om blând, echilibrat şi ştiutor de carte. Îi plăcea meseria, dar a preferat să devină director al nou creatului Liceu Teoretic Peştişani, viitorul Liceu „Constantin Brâncuşi”, în 1963. Liceu înfiinţat şi cu sprijinul fratelui său mai mare Constantin Peştişani, profesor universitar dr.ing. la Institutul de Construcţii Bucureşti, dar şi secretar general al Ministerului Învăţământului.
La Şcoala generală mai avusesem profesori remarcabili. Aşa se face că într-un decembrie al anului 1962, pe când eram în clasa a VII-a, a intrat în clasă, trăgând un picior după el profesorul meu de geografie, Mircea Niculescu. (Fusese în Războiul al Doilea Mondial, unde-şi pierduse tatăl şi alţi trei fraţi de unde se alesese cu un glonţ cam în zona rotulei piciorului drept. A rămas în viaţă, dar cu piciorul drept chiar drept. Nu-l mai putea îndoi!) Avea sub un braţ catalogul şi „Tezele”, cum le spunea pe atunci lucrărilor scrise ce se dădeau trimestrial.
Lasă catalogul şi lucrările scrise, repet „tezele”, ia una şi vine în faţa clasei şi spune: „Asta-i cea mai bună teză şi e lui Ion Predoşanu. I-am dat nota şapte pentru că are opt greşeli de ortografie şi gramatică”. Ei bine, de atunci am fost extrem de grijuliu cu felul de a mă exprima în scris şi am început să mă pun la punct cu ortografia şi gramatica.
Recunosc, am fost un om norocos. M-am dus la şcoală în clasa I-a la nici şase ani. Ştiam să scriu şi să citesc şi locuiam la 100 de metri de şcoală. Aşa că m-au primit. Când am terminat cele şapte clase s-a anunţat că se trece la opt clase obligatorii. Şi, în plus, la mine în comună s-a înfiinţat un Liceu teoretic, şi acesta posibil pentru că exista o Şcoală de Meserii, înfiinţată de Directorul Dumitru Secotă şi acesta ridicase o clădire nouă. Pe care-a preluat-o liceul de-a gata.
La liceu, am avut profesori buni dar nu toţi aveau calificarea necesară. Mulţi şi-au urmat cursurile la fără frecvenţă. Excepţiile se numeau prof. Ion Blendea Cocoriţă şi prof. Gheorghe Mărculescu, cel care preda limbile franceză şi latină. Profesorul Ion Blendea Cocoriţă ştia să stăpânească bine clasa şi impunea prin sobrietate. De cum intra în clasă, lăsa catalogul pe catedră şi se plimba printre noi, elevii. Ne ţinea în priză permanent, fiind într-un dialog interesant şi aplicat. Îl ajutau şi cunoştinţele de limba şi literatura română, dar şi vocea baritonală.
Totdeauna avea cu dumnealui o carte din Biblioteca Pentru Toţi, a scriitorului despre care urma să ne vorbească. Îşi făcea semne în carte sau la Prefaţa fiecăreia. Normal, aşa se face că acela care dorea să ştie bine pentru lecţia viitoare se simţea obligat să caute cartea şi s-o citească. Nu era uşor. Liceul nu avea bibliotecă, iar cea comunală nu avea cărţile dorite de noi. Acum, în 2016, Liceul tehnologic „Constantin Brâncuşi” are bibliotecă, dar aproape că nu mai citeşte nici un elev. Dovadă stau proastele note de la Bacalaureat.
Nu mă plâng, dar mă număram printre cei mai buni la matematică. Motiv pentru care la aniversarea a 40 de ani ai liceului am primit o Diplomă de Excelenţă, fiind singurul din toate generaţiile de elevi ai Liceului „C. Brâncuşi”, care-am avut media 10(zece) în toate trimestrele celor patru ani de liceu. Asta nu înseamnă că neglijam celelalte obiecte de învăţământ şi mai ales limba şi literatura română. De care se face vinovat că-mi plăcea, distinsul meu profesor Ion Blendea, zis Cocoriţă.
Sâmbăta trecută, familia a comemorat un an de la plecarea domniei sale puţin dintre noi. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace: Ca om bun, drept şi extraordinar profesionist. Ca dovadă, după ce l-am avut profesor vreo doi ani a fost chemat la Târgu Jiu, ca inspector de Limba şi literatura română la Inspectoratul Şcolar Judeţean Gorj.
Am scris toate acestea, chiar dacă discreta sa familie nu m-a invitat şi pe mine la comemorare. Am fi povestit despre numeroasele calităţi ale minunatului meu profesor Ion Blendea Cocoriţă. Pe care n-am fost supărat nici atunci când m-a pârât la tatăl meu că m-am cam lăsat pe tânjală şi am primit nota 7 (şapte). Pentru care notă, tată meu s-a supărat foc şi mi-a dat o palmă de a dat cu mine de pământ.
Pe atunci, bătaia era încă ruptă din rai şi foarte bună. Ca învăţătură de minte. Bacalaureatul l-am dat la Târgu-Jiu, având acea Comisie cu cei de la Actualul Colegiu Naţional „Ecaterina Teodoroiu”. Nu are importanţă, dar culmea este că la Limba şi literatura română am primit nota 9 (nouă), din partea profesoarei Vera Druţă, iar la matematică, unde-am dat peste Profesorul Emerit Emil Isac, pe care-l cunoşteam din Gazeta Matematică, la care eram abonat şi colaboram la ea, doar 7 (şapte). La fizică am luat 8 (opt), iar media de la Bacalaureat m-a ajutat la examenul de admitere la Facultatea de Matematică a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj.
Se înţelege că în formarea mea profesională şi în viaţă un mare merit îl are şi regretatul profesor de limba şi literatura română din liceu – ION BLENDEA – COCORIŢĂ!
Ion Predoșanu
