Lui Jean îi plăcea să și guste un vin bun sau o țuică aleasă. Puțin, dar de calitate. Ținea să aibă un tovarăș sau mai mulți în fața păhărelului. După ce îl gusta, devenea mai volubil, dar pofta de lucru nu i se micșora.
Păstra în permanență sub biroul său o sticlă de țuică bătrână și alta de vin vechi de Dobrița. De cum zărea pe fereastră un cunoscut, îi bătea în geam, poftindu-l. Turna în pahare acel lichid limpede auriu care răspândea un parfum plăcut și ciocnea cu invitatul care se uita mirat că pe mine nu mă servește.
– Ăsta-i muiere. Nu bea, nu-i torn.
– Nu-mi place.
– Știi de ce nu-ți place? Fiindcă bei rar, uneori doar. Ca să te deprinzi, să simți aroma țuicii, nectarul vinului, apoi băiete, trebuie să guști în fiecare zi.
– Mulțumesc. Cred că voi putea trăi și fără asta.
Jean se întorcea spre invitat, după ce înfunda sticla și-o așeza la locul ei sub birou:
– Vezi-l? Sabin se potrivește în toate cu mine, dar aici, nu. Păcat. Nu vei cunoaște una din frumusețile vieții.
– Multe, multe sunt acelea pe care nu le voi putea nici pătrunde, nici cuceri, nici atinge măcar. În viață facem fiecare ce putem și cât putem, iar idealurile oamenilor nu sunt aceleași pentru toți, nici aceleași pentru toate epocile.
– Vorbești frumos, dar dacă ai gusta un păhărel, ai cuvânta și mai frumos.
– Cine știe?! Am auzit că oamenii care beau ajung până la urmă să creadă despre ei înșiși că reprezintă mai mult decât sunt în realitate. Eu n-aș putea face acest lucru.
– Parcă ți-ai da seama? Tocmai în asta constă bucuria. Să te înșeli, să te amăgești. Să ți se pară că ești mai puternic, mai tare, mai bun.
– Nu vreau. Eu lupt permanent să nu fiu slab, să nu fiu rău, chiar dacă nu reușesc totdeauna. Am însă satisfacția că încerc mereu să-mi țin în mână hățurile propriei vieți.
– O, dragul meu, s-ar putea să fii un mare nefericit în viață! Prea multă luciditate strică.
– S-ar putea, dar se știe că uneori chiar o nefericire, despre care nu ai nimic de regretat, constituie adevărata fericire a cuiva.
Și astfel, în privința păhăruțului, fie el oricât de modest, fiecare din noi a rămas pe poziția proprie.
*
În toamna anului 1944.
Zi tristă. Regimentul de artilerie al județului Gorj se întorcea în garnizoană, după ce se încheiase armistițiul, pentru ca mai apoi să pornească din nou în război împotriva nemților, spre a-i alunga din Ardeal.
Soldați și ofițeri mergeau obosiți, cu fețe supte, pe strada principală a orașului. Cetățenii îi priveau și ei amărâți. Toată lumea era conștientă de situația grea a țării desprinsă de lângă un dușman – neamțul care ne smulsese Ardealul – și trecerea alături de alt dușman – rusul – care ne râvnea Basarabia.
Câteva zile mai târziu, pe aceeași stradă a târgului și-au făcut apariția tancurile rusești care urmau să treacă prin pasul Lainici tot spre Ardeal. Alături de redacția Gorjanului se afla cârciuma unui oarecare Vanghele. Nu știu de ce nație o fi fost, dar nevasta lui grasă și obraznică, mereu iscoditoare și neastâmpărată, deși trecuse demult de patruzeci de ani, cunosc, îmi amintesc sigur, era evreică. De cum s-au apropiat primii ruși care s-au răspândit sub șenilele tancurilor ca niște pete de sânge strivite pe un trup rănit, ”trupul patriei mele zdrobite” – am gândit fără să vreau. Și striga evreica într-un fel de spasm potolit doar de tăcerea semnificativă a celorlalți români din jur.
Mă aflam alături de Jean Bărbulescu, atunci când l-am văzut întorcându-mă mânios spre femeia exaltată:
– Așa-i madam Vanghele? Pentru ostașii români care au trecut alaltăieri tot pe aici, n-ai găsit o floricică să le-o arunci în cale, așa-i? Femeie nerușinată! Cârciumăreasa a fugit, ascunzându-se de teama tuturor privirilor dușmănoase.
Jean Bărbulescu o apostrofase pentru toți românii îngenunchiați, dar nu înfrânți.
*
N-a trecut mult și Gorjanul a fost închis.
Scrisoarea frățească de pe Jiul de Sus n-avea să mai ajungă în toate unghiurile țării la gorjenii plecați de acasă. A fost ca și cum un incendiu ar fi șters pe fața pământului însăși o casă părintească, de unde cei nevoiți a se fi depărtat, nu vor mai primi nicicând vreo veste. Bietul Jean, rămas fără ocupație, singura lui îndeletnicire fiindu-i aceea de a scrie și administra apariția Gorjanului, părea un orfan dezorientat, după ce a rămas singur. Umbla din loc în loc, din prieten în prieten. Vorbea mult. Povestea anecdote. Râdea. Glumea. Se vedea clar însă că totul nu era decât rezultatul unei enorme sforțări de a nu se arăta lovit. Artificialitatea atitudinii sale dârze s-a accentuat când i s-a luat și tipografia și chiar casa de locuit. A primit adăpost la un prieten, la marginea orașului, spre Romanești, unde l-am vizitat. Se ghemuise cu mobila și tot avutul într-o cameră și pe un hol. Palid, dar cu același zâmbet de bunătate, m-a întâmpinat, șoptind:
– Ai venit, ai îndrăznit… Mi-au scris mulți, compătimindu-mă, încurajându-mă. Și ei ar vrea să vie să mă vadă, dar le e frică.
– Au dreptate. Eu n-am ce pierde. Trăiesc în așteptarea socotelilor pe care le vor face și cu mine. Sunt stăpâni. Fac ce vor. Ei sunt și legea și puterea executivă și cea administrativă și presa, totul. Nimic și nimeni nu-i împiedică să ne și ucidă, dacă asta le e dorința. Trăim epoca bunului plac și a răzbunărilor din partea celor ce au fost aduși la putere de forța rusească. Am pierdut lupta crezului nostru. Am fost învinși. Să fim pregătiți să suferim. Am rămas tăcuți multă vreme unul în fața celuilalt, învăluiți în lințoliul tristeții pe care o simțeam grea, cotropitoare, tocmai fiindcă nu ne apăsa numai pe noi, ci țara întreagă. Peste tot și peste toate plutea un tragic sentiment de prăbușire, de înstrăinare sub năvala rusismului cu întreaga sa suită de slavism și ideologie marxistă.
-Oare va supraviețui bietul nostru neam? L-am auzit abia șoptit, ca într-un vaier.
-Cred că da. Țăranii și muncitorii sunt plini de tărie. Se vor adapta. Va trece hopul și poporul român, indiferent de ce regim politic va avea, își va lua în mână frânele propriei conduceri. Deocamdată, rușii sunt în spinarea noastră. Dacă-i zădărim, ne pot sugruma de tot. Stând liniștiți și pândind momentul, cred că poporul își va putea redobândi libertatea.
-Dar până atunci vor fi mulți români sacrificați.
-Mulți. Dar și mai mulți vor rămâne, și prin aceștia patria va dăinui.
-Așa este. Fiecare epocă își are însemnătate în istorie. Chiar și acelea în care au fost atâția sacrificați. Viitorul a întrebat și va întreba totdeauna: „de ce?” Și va cerceta și va stabili adevărul.
*
Sărac, Jean Bărbulescu trebuia totuși să trăiască. S-a angajat contabil și-l vedeam trecând spre slujbă. Fugea pe o bicicletă veche, ale cărei lanțuri și încheieturi zornăiau rău prevestitor. Și astăzi mi se pare că-l văd cocoțat ca o minge pe șeaua bicicletei, apărând de după un colț de stradă cu salutul său jovial. Adâncul durerii i-l cunoșteam numai eu.
Cred că se zbătea să se adapteze la noua viață, s-o ia de la început, ca și atunci când se întorsese din Primul Război Mondial. Numai că în 1920 era tânăr. Acum eram în 1952, De atunci trecuseră peste treizeci de ani.
Dar omul cel harnic muncea. Era convins că dreptul la muncă e cel mai sfânt dintre drepturi. Uita însă că tăvălugul fără creier nu încetase a se învârti și că în fața lui nici un drept nu mai era drept. Pe el l-a surprins, dar eu mă așteptam în ziua când împreună cu alții, cu sutele din județ și cu miile din țară, am fost arestați. Scopul era, cred, nu atât să ne pedepsească pe noi, fiindcă nu aveam pentru ce, cât și să sperie întreg poporul și să-l facă docil noilor schimbări sociale.
*
Ne găseam în lagărul de deținuți din Ghencea, de lângă București. Niște barăci din scânduri pe jumătate putrede, pe jumătate roase de carii, așezate pe o mlaștină. Dincolo de ușă, cărările erau numai mocirlă puturoasă. Înghețul părea un noroc, fiindcă se putea ieși puțin afară din miasma interiorului cu iz usturător de mucegai și haine ude și trupuri nespălate și closete la capătul paturilor de dormit.
Într-o zi, starea de apatie în care mă găseam mi-a fost zdruncinată de-o veste. Într-una din barăci fusese adus și Jean Bărbulescu. Oltenii îl cunoșteau toți și știrea a ajuns și la mine. Era o zi geroasă. Urma să fim scoși puțin la aer pe una din ulițele cu glodul înghețat, pe care să dârdâim de frig bătând tălpile în zgrunțurii tari ca fierul. Poate aveam să-l văd de departe pe bunul meu prieten de care îmi era foarte dor, ca de un frate. Dar, văzând că nu ne lasă în curte în ziua aceea, am uitat de toate consemnele și de faptul că orice milițian din pază mă putea împușca, și am sărit pe-o fereastră. Din câteva salturi am fost lângă baraca unde era noul primit. Mi-am făcut intrarea tot pe fereastră și l-am căutat. Îmbrățișări. Lacrimi. Priviri fără cuvinte. Totul era de prisos, de aceea nu îndrăzneam să ne spunem nimic.
Am scos o bucățică de carne șterpelită cu mari riscuri de la bucătărie. O adunasem învelită într-o batistă nouă, curată. I-am dat-o:
– Mănâncă, nene Jeane. Aici totul este să nu murim. Poate va sosi și un ceas mai bun. Acesta trebuie să ne găsească în viață.
– Ai dreptate, dar e tare greu să treacă săptămâni și luni și să nu mai simți pe limbă o picătură de țuică sau de vin.
– Sunt multe greu de îndurat. Totul este insuportabil aici. Aceasta este închisoarea. Ea e croită să ne sugrume, dar noi nu trebuie să ne lăsăm gâtuiți. Ei au forța netrebniciei, noi tăria voinței, a răbdării oamenilor care nu au a-și reproșa ticăloșiile de nici un fel. Jean a scos și el două bucățele de zahăr și mi le-a vârât în buzunar. Ne-am dăruit reciproc înțelegerea privirii și iar ne-am despărțit înainte de a fi împrăștiați pe la alte închisori sau colonii de muncă, fără să știm dacă ne vom mai vedea vreodată.
*
Am revenit din detenția politică. Nu ne judecase nimeni, dar doi ani de zile am suferit precum cei mai păcătoși criminali, numai fiindcă am simțit și am gândit românește, exprimând prin scris acest lucru. Închis în urma unei judecăți și sentințe sau nu, a fost același lucru. Spânzurat cu funie de mătase ori cu frânghie de cânepă, tot ștrangulat ești. Nobila mătase nu micșorează chinul. Faptul că nu ne-au judecat, ci ne-au deținut pe baza unor hotărâri administrative, ale organelor de securitate, îl consider mai puțin cinic decât un simulacru de judecată în care apărarea nu are nici o valoare, iar judecătorii execută întocmai ce le poruncește stăpânirea. Am revenit acasă. Între timp, soția lui Jean Bărbulescu își vânduse multe din lucrurile avute, ca să poată trăi. Cu puținul rămas, se mutase la un fin, Miloș Nedan. Jean fusese eliberat înaintea mea. L-am găsit în noua locuință. Bolnav de inimă. Descurajat.
– N-am crezut că ne vor produce atâtea suferințe, că se va încerca distrugerea noastră.
Și l-am auzit suspinând ca un copil.
Plângea. Lacrimile i se prelingeau pe obrajii slăbiți. I-am luat mâna. Pulsul îi bătea puternic. I-am așezat perna mai bine sub cap, încercând să-mi ascund emoția în fața prăbușirii unui om pe care îl știam atât de puternic.
– Liniștește-te! Sunt sigur că nu pe dumneata te plângi, ci țara, patria. El a încuviințat, zguduit mai tare, ca într-un fel de sfârșeală, murmurând:
– În cine și pentru ce am crezut noi în acești oameni? În ce și pentru ce am crezut și ne-am luptat noi un sfert de veac în această țară? Ca să nu mai crezi în oameni? Ca să nu mai ai țară?
– Greșești. Iartă-mă. Oamenii nu-s așa de răi. Au ascultat de porunca rușilor. Trebuia după hotărârea inițială să facem cinci ani de pușcărie. Ne-au eliberat după doi ani. Fii sigur că nu ne-au dat drumul din ordinul rușilor. Iar țara, patria nu e ceva așa de simplu ca ființa redusă a unui individ. Patria însemnă poporul, omenirea fiecărui neam care își va continua viața, indiferent de credințe religioase sau politice, atâta vreme cât cei de-o limbă și de-un sânge vor rezista în cadrul unui stat închegat. Noul sistem deocamdată a salvat statul în care, în viitor, și credințele politice vor rămâne numai cele sănătoase. Este etern valabil dictonul: „Ce-a fost bun, nu va pieri; ce e rău, nu va trăi”.
Credințele religioase și politice sunt și trebuie să fie revizuibile, spre a determina progresul omenirii. Ceea ce pentru noi românii trebuie să rămână neclintit, nezdruncinat însă, e limba și conștiința națională într-un stat românesc. De ce n-ai admite că ar putea fi și un comunism românesc și că trebuie să ne temem mai mult de rusism decât de comunism? Jean Bărbulescu era grav bolnav nu numai de inimă. I se zdruncinase credința, încrederea. Întreaga sa ființă, corp și spirit, era copleșită de-o profundă deprimare, ca și cum în față i s-ar fi deschis porțile unei lumi haine care nu l-a înțeles, nu l-a acceptat pe acest vulcan al energiei de ieri. Dacă nu l-ar fi închis inutil și i-ar fi folosit la timp inteligența, puterea de muncă, venirea cu drag să muncească alături de toți oamenii, atunci când intrase contabil, astăzi ar putea înțelege câte ceva, ar putea descifra câte puțin măcar din zările viitorului. Refuzându-l, înlăturându-l, încarcerându-l inutil, societatea nouă a redat societății un înfrânt, un om quasiasasinat.
Peste câteva zile Jean Bărbulescu a murit.
*
Măreția înțelegerii poporului.
Jean Bărbulescu pe catafalc, în piața Catedralei din Târgu-Jiu, alături de mausoleul Ecaterinei Teodoroiu. Împrejur, sobor de mulți preoți și popor cât încăpea în întreaga piață, ba chiar și pe străzile laterale și pe scările primăriei. Lume multă și de tot felul, din oraș și din sate. Săracii de ieri și de azi, bogații de ieri sărăciți astăzi, muncitori cu brațele sau truditori ai creierului, tineri și bătrâni, veniseră cu toții să aducă salutul lor omului bun, inimii de om adevărat, pe acel ce a fost condeierul și luptătorul pentru mai binele celor necăjiți și nebăgați în seamă, ziaristul Jean Bărbulescu, mort, cum se spune în popor, mort de inimă rea, tocmai fiindcă avusese o inimă bună, prea bună. Imensa mulțime asculta fără prea multă pioșenie ruga preoților, privind ostentativ spre ferestrele primăriei, casa noilor stăpâni, de unde se știa că pogorâse îngerul morții peste inima omului din sicriu. Felul ciudat în care se revărsau rugăciunile preoților în uriașa cupă a inimilor înfiorate, provoca acea îndârjire din priviri a omenirii flămânde după dreptate. Gorjenii, prin această participare fără egal ca număr la o înmormântare a unei victime a nedreptății sociale, dovedeau că poporul n-a acceptat și că nicicând nu va accepta să îngroape și ideea adevăratei și singurei dreptăți sociale, omenia. 18-21 dec. 1975
Sabin Velican
•Acest superb text IN MEMORIAM Jean Bărbulescu, fondatorul Gorjanului face parte dintr-o Antologie îngrijită de scriitorul gorjean Sorin Popescu, aflată în curs de pregătire pentru tipar (Ion Predoşanu)
Acest text este un fragment din volumul inedit “Amintiri despre oameni şi neoameni”, în curs de apariţie, sub îngrijirea lui Sorin Popescu. La fel ca şi acela început în Gorjeanul de joia trecută sub genericul “L-am cunoscut pe Jean Bărbulescu”. (Ion Predoşanu)
