Una din învăţăturile noastre ortodoxe spune că dorinţa omului de a cunoaşte este firească, naturală; această dorinţă a fost sădită în el de Însuşi Dumnezeu, Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute, Dătătorul a tot binele. Chiar şi marii savanţi şi oameni de ştiinţă ai lumii, după ce au realizat mari descoperiri ştiinţifice, şi-au dat seama cât de puţine lucruri cunosc în comparaţie cu imensitatea şi misterul Universului, iar unii dintre ei au exclamat împreună cu Psalmistul: “Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale!”.
Omul are în structura sa o însușire specifică numită cunoaștere, aceasta ajutându-l să deosebească eroarea de adevăr și credința de credulitate. Teologia răsăriteană vorbeşte despre bunăvoința Creatorului de a se descoperi ca ființă spirituală personală, pe de o parte, iar pe de alta, despre potențialitatea umană în manifestarea ei rațională de a intra în dialog cu Dumnezeu. Astfel, calea posibilă înțelegerii empirice pleacă de la noi spre Ființa supremă personală, iar Revelația suprafirească vine de la Divin spre om. Descoperirea transcendentă străbate istoria omenirii începând cu cea dată protopărinților Adam și Eva și atingând culmea în Iisus Hristos. Scriptura şi Tradiţia se află într-un raport de complementaritate, Sfântul Vasile cel Mare dând mărturie în acest sens: „Din dogmele și practicile ținute de Biserică, pe unele le avem în învățătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiția Apostolilor. Și unele și altele au aceeași putere”.
John Breck, profesor de Bioetică şi Hermeneutică patristică la Institutul teologic ortodox ,,Saint Serge“ din Paris, referitor la momentul când începe viaţa omului, susţine faptul că viaţa umană înccepe o dată cu concepţia, care face frontieră comună cu fertilizarea. Cu mult timp înainte ca medicii specialişti să descopere celulele embrionare şi cromozonii, scriitorii creştini condamnau avortul în orice stadiu al sarcinii, pe temeiul faptului că ,,fetusul format sau neformat“ este întru-totul om şi poartă în el ,,chipul lui Dumnezeu“.
Problema este ridicată astăzi din nou dintr-o perspectivă diferită, care încearcă să fundamenteze reflecţia teoogică pe datele biologice. Urmându-i pe embriologii britanici, câţiva moralisti creştini au făcut distincţie între ,,embrion“ şi aşa-numitul ,,pre-embrion“. Acesta din urmă e descris ca o masă de celule nedifenţiate, de la zigotul unicelular şi până la dezvoltarea ,,primei trăsături“ sau a primului ,,ax“ al trupului în timpul celei de a treia săptâmâni de sarcină. În acest punct, după implantarea în peretele uterului, el suferă o transformare radicală numită ,,singularizare“ şi se poate spune astfel că posedă suflet omenesc sau individualitate umană. Potrivit acestei scheme, ,,concepţia“ nu trebuie înţeleasă ca un moment(de exemplu la încheierea fertilizării), ci un proces. Trecerea de la ,,pre-embrion“ la ,,embrion“, adică de la existenţa potenţială la cea actuală, are loc doar la finalizarea acestui proces. Se afirmă totuşi că ,,viaţa umană începe cu concepţia“, dar definiţia concepţiei este modificată pe baza recentelor descoperiri în domeniul embriologiei, ea curpinzând şi ,,singularizarea“prin implantarea ,,conceptus-ului“(produsul concepţiei) în membrana uterină, lucru care se întâmplă la aproximativ două săptămâni după fertilizare. Cu alte cuvinte, concepţia şi fertilizarea nu mai sunt înţelese ca fiind simultane. Fertilizarea marchează începutul procesului concepţiei, proces care durează 12-14 zile. Abia la sfârşitul acestei perioade se poate vorbi despre o nouă ,,viaţă umană“ şi despre existenţa unui ,,suflet omenesc“ mic.
Cercetările şi discuţiile pe această temă au fost rodul unei preocupări pastorale reale. În confuzia morală cauzată de proliferarea avorturilor legale în Statele Unite ale Americii şi în alte ţări dezvoltate, dată fiind sensibilitatea la traumele produse de violuri şi incesturi, mulţi teologi caută sincer un mijloc care să permită victimelor violenţei sexuale să pună capăt unei sarcini nedorite într-un mod ,,licit“, care să fie conform învăţăturii morale tradiţionale a Bisericii. Dacă distincţia dintre embrion şi pre-embrion este legitimă, atunci întreruperea unei sarcini înainte de implantare, adică înainte de finalizarea procesului concepţiei şi de însufleţire, nu va fi considerat ,,avort“ în accepţia tradiţională a termenului, cum este definit de către Biserică. Mai mult, distincţia morală şi medicală între pre-embrion şi embrion implică faptul că primul reprezintă viaţa umană potenţială decât cea actuală şi este, în acest fel, mai puţin îndreptăţit să beneficieze de drepturile şi protecţia socială acordată individualităţilor umane sau persoanelor. O consecinţă majoră a acceptării acestei distincţii constă în eliminarea obicţiilor morale privind proceduri ca fertilizarea în vitro sau cercetările şi experimentele pe un embrion în scopuri terapeutice.
În ceea ce privește subiectul fertilizării în vitro, trebuie subliniat faptul că omul este creația lui Dumnezeu, că se deosebește de animale și că țtelul său cel mai mare este îndumnezeirea. Prin prisma acestul țel privim atât binecuvântarea relațiilor din cadrul unui cuplu și taina cununiei, cât și fertilizarea și purtarea unei sarcini și nașterea copilului. Dobândirea copiilor nu reprezintă un scop în sine pentru părințti, nici nu sunt aduși pe lume copii din considerente de ordin social și pentru recunoașterea socială a părinților, ci scopul este ca părinții să devină colaboratori ai lui Dumnezeu la nașterea și mântuirea copiilor lor. Practic, nici lipsa naturală de copii nu-i știrbește cu ceva mântuirea omului, nici nașterea mai multor copii nu-i aduce omului împlinirea, câtă vreme nu este satisfăcut pe deplin scopul existenței sale. Dacă omul nu-și îndeplinește cel mai important țel al său, care este trecerea de la chip la asemănare, atunci va fi o ființă ratată, în ciuda succeselor și realizărilor sale pământești.
Atunci când în activitatea lor pastorală preoții se confruntă cu persoane și cupluri care doresc să apeleze la fertilizare în vitro și la alte procedee din domeniul reproducerii umane asistate medical, ei trebuie să-i informeze pe credincioși și să le arate ceea ce este normativ din punct de vedere teologic, precum și să-i călăuzească duhovnicește în mod personal pe aceia care cer îndrumarea păstorilor bisericii. În această situație de îndrumare la nivel personal al credinciosului facem o abordare în manieră personală, ipostatică, ținând cont de neajunsurile interioare ale omului, de căutările și așteptările lui, având întotdeauna perspectiva scopului său final. şi religios.
De ceva timp se desfăşoară o discuție profundă pe marginea problemelor bioetice, urmări ale impasurilor provocate de noile descoperiri ale ingineriei genetice şi biologiei moleculare, precum şi noile cercetări în domeniul ştiinţelor medicale şi tehnologiei. „În primul rând, ştiinţa studiază ceea ce este creat(obiecte şi fenomene aparţinând creaţiei); cercetările oamenilor de ştiință sunt libere, iar teologia ortodoxă nu trebuie să se opună ştiinţei- atunci când aceasta din urmă se desfăšoară strict în hotarele ei ştiinţifice- deoarece teologia şi ştiinţa îşi desfăşoară demersul în planuri diferite. Nu trebuie să ajungem la un conflict între teologie şi ştiinţă. Pe altă parte, însă, ştiinţa trebuie să-şi stabilească cadrele şi hotarele cercetării; acest lucru constituie obiectul ştiinţei bioeticii. În al doilea rând, Biserica ortodoxă, prin teologia ei, va trebui să limpezească unele principii de viață, legate de ce este viața şi ce este moartea, care este sensul vieţii omului, cum îşi poate depăşi omul condiția sa supusă stricăciunii şi morții. Teologia ortodoxă se preocupă de om cu precădere sub aspect pastoral, urmărind să-l conducă la îndumnezeire, atunci când se confruntă cu probleme bioetice Biserica trebuie să-şi exprime punct de vedere teologic, fără a intra în prea multe amănunte, care ar putea fi caracterizate drept scolasticism. În al treilea rând, Biserica ortodoxă respectă libertatea omului care, datorită liberului albitru, are putința de a se îndrepta în direcția care doreşte. Pe de-o parte, Biserica îi descoperă chipul ortodox al viețuirii, iar pe de altă parte îl înconjoară cu dragoste atunci când omul, prin libera sa alegere, se îndepărtează de perspectiva teologiei ortodoxe ”.
Astăzi, biserica a început să-şi formuleze deja părerea şi poziția sa în legătură cu noile descoperiri ştiințifice în domeniul medicinii, precum şi problemele bioetice şi morale care apar când se utilizează noile procedee şi tehnici în domeniu. O poziție liberală şi flexibilă a fost adoptată în acest sens de Biserica ortodoxă a Greciei. Astfel, cu privire la subiectul reproducerii umane asistate medical, Biserica, întemeindu-se mai ales pe teologia şi experienţa sa pastorală, doreşte să puncteze pe scurt următoarele: Dumnezeu a creat lumea şi pe om, care este cea mai desăvârşită făptură a Sa şi care uneşte prin existența lui lumea sensibilă cu cea inteligibilă. Țelul adânc al omului este de a trece de la chip la asemănare, adică a ajunge la îndumnezeire şi sfințire. Cu acest scop mai înalt, omul lucrează, îşi întemeiază o familie, cultivă artele şi ştiința, organizează societatea: zămislirea unei ființe umane nu este opera firii, ci energia-lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, de aceea, de fiecare dată când se zămisleşte un om, se împlineşte porunca lui Dumnezeu dată primului cuplu, lui Adam şi Eva- Creşteți şi vă înmulțiți şi stăpâniți pământul. Această zămislire se săvârşeşte cu lucrarea lui Dumnezeu, prin intermediul facultăților naturale care sunt în bărbat şi în femeie şi pe care de asemenea le-a dat Dumnezeu. Cuplul simte copilul ca pe un dar de la Dumnezeu făcut sieşi şi trăieşte o responsabilitate aparte, dar, în acelaşi timp, fiindcă scopul celor doi estemai înalt, ei nu resimt lipsa naturală a copiilor ca pe un handicap care îi privează de sensul şi scopul lor în viață. Dorința cuplului de a dobândi copii, când există probleme în conceperea pe cale naturală, este acceptată de Biserică în limitele pe care le-am expus anterior, şi anume că această dorinţă nu trebuie resimțită ca un scop în sine şi absența copilului nu trebuie considerată ca o lipsă a sensului existenței în viață. Ştiința contemporană este în măsură să ajute eficient cuplul să dobândească un copil atunci când sunt probleme şi aceste reuşite ale ştiinței dau speranțe familiilor fără copii. Reproducerea umană asistată medical include mai multe proceduri care ridică numeroase probleme etice, sociale, juridice şi teologice, în funcție şi de tradițiile fiecărui popor. Acestor probleme se străduieşte să le răspundă legiuitorul, fapt pentru care nu există o abordare unitară de la un stat la altul, adică legislația unui stat este mai severă în timp ce a altuia este mai fexibilă. Predomină o linie generală prin care legea trebuie să armonizeze în chip echilibrat principiile comune tradiționale ale unei țări cu drepturile umane individuale. Grecia a votat rrecent legea care reglementează problemele legate de reproducerea umană asistată medical, lege considerată de mulți ca flexibilă şi liberală. Deoarece există o îndrumare pastorală asupra membrilor ei, Biserica e obligată să ia poziție concretă. În general, ceea ce Biserica poate să sublinieze este că acceptă reproducerea umană asistată medical, acolo unde aplicarea ei este posibilă, cu condiția să fie vorba de fertilizare omologă(cu material genetic de la cuplul însuşi) şi să nu lase aşa-zişi embrioni supranumerari. Diversele situații care se ivesc sunt abordate de părinții duhovniceşti în cadrul specific al pastorației ortodoxe şi al unei îndrumări personale. Biserica nu are răspundere pentru cei ce nu sunt membri ai ei, de care responsabil să se ocupe este statul, fără a fi încălcate moravurile comune mai generale şi fără a fi abrogate principiile umanitare. De asemenea, Biserica tămăduieşte, prin pocăință, eventualele greşeli ale membrilor ei, săvârşite în contextul libertății acestora, pe care o respectă. În general, Biserica recomandă ceea ce este normativ, dar şi vindecă prin lucrarea ei pastorală neputințele membrilor ei, atunci când, din diverse pricini, aceştia nu pot, pe de-o parte, să-i urmeze învățătura, iar pe de altă parte se pocăiesc cu sinceritate. Soții fără copii care nu mai pot îndura lipsa acestora ar putea să adopte copii orfani sau abandonați, contribuind, prin dragostea lor, la rezolvarea a numeroase probleme sociale; în acest fel, prin ajutorul dăruit, copiii abandonați îşi vor putea găsi un sens şi un scop în viață. Dincolo de toate acestea, Biserica vede întregul subiect al reproducerii umane dintr-o altă perspectivă. Chiar dacă dobândirea unui copil este un dar de la Dumnezeu şi o binecuvântate pentru un cuplu, totuşi interesul cuplului creştin trebuie focalizat pe un aspect mai important, care este propria lui desăvârşire duhovnicească, dar şi buna educație, creşterea şi înainterea în Hristos a copiilor care se vor naşte, astfel încât să poată spune lui Hristos într-o zi: ,,Iată eu şi pruncii pe cate mi-ai dat”.
Marius Stochiţoiu
