Gazeta Gorjului – Au înnebunit salcâmii

2291

Un drum de la București spre o destinație unică – acasă, adevărat capăt al lumii, e un risc pe cont propriu. E sfârșit de mai și pe Dealu’ Negru și nu numai, cu voie expresă de la Dumnezeu, cum altfel?, au înnebunit salcâmii. Viața, ni se confirmă încă o dată, e chiar frumoasă! Și merită trăită cu intensitate. Și merită, de asemenea, consemnată sub povara grea a literelor de plumb. Ne vom întâlni din nou cu… Lumea gorjenească. O lume arondată vieții noastre, pe care o petrecem după puteri și, mai ales, după cum ne lasă alții.
Tăiem pe din două geografia unei țări românești rămasă-n urmă mult cu muncile de primăvară și ne îmbătăm, nesperat, tot drumul cu mirosul alb-suav al florilor de salcâm, miros dulce-amărui care ne urmărește și ne ține de urât până ajungem cu bine acasă și „dejugăm” în bătătura caselor noastre părintești.
Încă suntem în luna… premianților. Și la capăt de lună, luați de valul mulțimii din cale-afară de curioasă când e vorba de așa acțiuni culturale de mare suprafață, ne-am făcut loc, fără invitație, ca să fim de față și să vedem cu ochii noștri petrecerea comunității academice de grad zero, ocazionată de acordarea titlului de Doctor Honoris Causa Doamnei Doina Lemny, mai vechea noastră cunoștință întru Brâncuși și care n-a pregetat și-a dat fuga încă o dată până-n România, la Târgu Jiu, spre a se bucura dimpreună cu noi la o așa Sărbătoare. Căci e o Sărbătoare să primești înaltul titlu al Universității noastre pentru o viață dedicată operei „sculptorului nepereche”, diploma și veșmintele atât de elegante prefațând fericit succesul expoziției Brâncuși din această toamnă de la Timișoara, pentru care, în calitate de unic înalt comisar, Doamna Lemny a făcut toate diligențele la Paris, dar și în România, la București și la Craiova. De bucurie, de la Târgu Jiu vor fi puse la dispoziția eventualilor interesați, curse regulate spre Timișoara, care vor mijloci întâlnirea la fața locului cu… Brâncuși. Măcar atât. Unii cu mălaiu’, alții cu… tramvaiu’. Și amfiteatrul de la cel mai de sus etaj al Universității a fost arhiplin și de față cu toată lumea, Doamna rector i-a mulțumit Domnului Adrian Tudor pentru inițiativă și organizarea fără cusur a acțiunii. A fost lume multă și tânără și bine îmbrăcată, dar au lipsit impardonabil tocmai decidenții din scaunele puterii. Nu a fost de față nici prefectul nou numit, altfel îndrăgostit până peste cap de Brâncuși, după propria-i spusă, nici vicele-primar cu atribuții de ministru al culturii locale și nici chiar primarul, odinioară liberal sadea prin el însuși, de-acum fost membru al comunității academice și astăzi, doar om cu vederi vădit și declarat de stânga. Puțini manageri culturali de față, câțiva mai rușinoși așezându-se discret pe scaunele călduțe de la galerie. Fotografi acrediați, ceva purtători de grija valizelor frigorifice și a microfoanelor din dotare, câteva profesoare „învoite” de la grevă, prieteni interesați și cadre universitare obligate prin natura serviciului. Au lipsit motivat mai vechii profitori de la masa lui Brâncuși, dar care și-au făcut datoria lăsând cheile la vedere, rebranduindu-se profesional fără nicio… lacrimă sau vreo urmă de regret. C-așa-i în viață! N-au fost invitați nici Ion Mocioi, nici Zenovie Cârlugea, personalități din arealul nostru care au contribuții notabile în cunoașterea domeniului cu pricina. Poate data viitoare… Altfel, în băncile marelui amfiteatru a fost multă populație, cel care s-a ocupat de mobilizare a știut bine ce-are de facut, mai ales ca să fie bine și să nu fie… rău. În calitate de jurnalist de provincie, a fost o onoare pentru noi să fim parte la o așa sărbătoare și să-i recunoaștem Doamnei Lemny și oarece merite locale, după o activitate atât de apreciată de toată lumea bună în plan internațional.
S-a întâmplat totul după protocol. S-au intonat cântece de început de festivitate, unul dintre ele pe înțelesul tuturor, cu o linie melodică ușor manelizată, fredonată la scenă deschisă chiar de înaltele fețe universitare așezate la prezidiu. Și la sfârșit, a fost tot cam la fel. Atmosfera întreținută cu aplomb la cea mai înaltă cotă, pe aceleași ritmuri antrenante. Între aceste reprize muzicale, totul s-a desfășurat ca și-n alte dăți. Doamna rector a vorbit frumos, cald și convingător, Domnul președinte al senatului a hotărât că așa e bine, invitatul de la București a lăudat-o ca nimeni altul pe Doamna Lemny, iar Doamna Lemny ne-a mulțumit la toți din toată inima, dar mai ales lui Adrian Tudor pentru inițiativă și pentru colaborarea pe care-o poartă împreună de mai bine de… 20 de ani. După care ne-a citit un text încercând să ni-l confirme pe Brâncuși în calitatea-i, mai puțin abordată până astăzi, de poet și de prozator cu evidente calități literare, asezonând analiza-i cu exemplificări bine alese, urmare bunelor studii filologice întâmplate la tinerețe în dulcele târg al Ieșilor… Ca să dea oarece greutate politică momentului, Doamna Lemny l-a citat chiar pe Iohannis, lucru cu care, din primul rând, a fost întru totul de acord doar Mihai Țopescu, altfel un apropiat al președintelui care-i apreciază opera „cu celeritate”. O anume parte a presei a fost numai „ochi și urechi”, căreia ne-am alăturat și noi necondiționat și din… comoditate. Textul nostru vrea să confirme, dacă mai era cazu’, că am fost într-adevăr de față.
Sperăm ca Domnul Buliga, cel care deține juridic drepturile de editare pentru revista Brâncuși, va reflecta în toamnă, în paginile proximului număr mult așteptat, toate momentele Sărbătorii așa cum ele s-au întâmplat la fața locului. Asta pentru a pune în drepturi adevărul… adevărat. Per total s-a ieșit bine, a fost chiar emoționant. Poate cu remarca naivă că atunci când a fost vorba de mulțumiri, Doamna Lemny a uitat să o amintească – in memoriam – pe regretata de-acum, Sorana Georgescu – Gorjan, în casa căreia a fost primită cu bucurie să studieze arhiva privată Brâncuși, atunci când a fost trimisă de la Paris prima dată în interes de serviciu și de unde, altcineva a adus-o fără bani, în premieră, la Târgu Jiu. Încă regretăm gestul de a fi forțat programul deplasării, vizita în orașul lui Brâncuși nefigurând, la data respectivă, în agenda tinerei cercetătoare de la Pompidou. La sfârșit, la aplauze, ne-am permis, cu acordul Doamnei rector, să o felicităm și noi cu titlu personal pe Doamna Lemny și să-i sugerăm să încerce, cu autoritatea-i deja întărită și de titlul acordat de Universitatea din Târgu Jiu, să ne ajute dezinteresat, dacă se poate, ca la închiderea expoziției Brâncuși de la Timișoara, lucrările din inventarul muzeelor de la Craiova și București să facă o haltă, măcar preț de-o săptămână, și la Muzeul nostru Național care poartă binemeritat numele marelui sculptor, asta ca să zicem și noi că am fost parte și am bifat un atare eveniment cultural. Cu multă îngăduință și amabilitate cât cuprinde, Doamna Lemny ne-a spus că așa ceva nu se poate, că astfel de expoziții se organizează foarte greu fiind necesari mulți bani pentru asigurări, manageri profesioniști și voință politică și astfel, să ne mulțumim, la o adică, și numai cu o expoziție de… fotografii, sau mai bine ne-am lăuda în continuare cu ce ne-a făcut Btâncuși la Târgu Jiu, lăsându-ne pentru totdeuna cu ochii-n soare, pricopsiți și invidiați de toată lumea.
Și Doamna Lemny, după masa festivă, am aflat că a plecat pe calea aerului spre Paris, de unde nu se știe dacă va mai avea vreun interes să ne mai bage-n seamă. Și noi, rămânem ca de fiecare dată, așa cum ne-a lăsat Brâncuși… Acum aproape 2 ani, din această pagină de ziar ne închipuiam că academicianul Gheorghe Vlăduțescu, profesor și filosof de București, de loc din Târgu Cărbuneștilor, la cei 85 de ani, ar fi meritat pe deplin titlul de DHC și al Universității noastre de la Târgu Jiu. N-a fost să fie…
Aflăm cu stupoare, că în tandem cu Doamna Lemny era pe listă de acordarea titlului de DHC, la inițiativa expresă a Doamnei rector și o altă persoană publică, dragă nouă și comunității căreia i s-a dedicat fără preget și fără măsură. Și nu s-a mai întâmplat acest lucru din motive încă ne supuse atenției noastre, dar pe care le bănuim dimpreună cu dumneavoastră. Era totuși politicos din partea organelor competent-implicate – recte Doamna rector – să fi dat măcar un telefon aducător de minime explicații, referitoar la chestiune. S-a pierdut însă din vedere și acest lucru. Un protocol rămas complet descoperit. Poate, cu altă ocazie… A fost bine. Ne-am adunat ca să ni se pară că ne racordăm și noi la Europa, via Paris. S-au făcut poze de… familie, s-a socializat după puteri și ranguri, s-au emis alte noi promisiuni și apoi, ura și la… gară. Că doar călătorului îi stă bine cu drumul. Știe asta toată lumea. Numai noi am aflat-o atât de târziu. Poate prea târziu… Și când te gândești că până-n ultimul moment s-a vehiculat pe la colțurile intrărilor în oraș dinspre Vâlcea, cum că de departe titlul de DHC va fi adjudecat sigur de Gheorghe Porumbel și că pe lista scurtă, s-ar fi aflat cu șanse reale chiar Ion Ghițulescu. Domnul Porumbel a declinat din motive personale, iar maestrul Ghițulescu tocmai avea o cântare la o nuntă cu dar care nu comporta amânare. Astfel s-a reușit întreruperea listei ce-i cuprinde pe Gheorghe Zamfir, pe Dumitru Fărcaș și pe Tudor Gheorghe. O listă onorabilă, dar… orișicât.
Încolo… La București, la MoBu, operele de artă expuse au purtat și câteva nume de la Gorj: Armand Landl, Horațiu Mălăele, Mihai Țopescu, Iliana Schileru, Dan Perșinaru și au avut prețuri pe măsură; la Târgul de carte ne-au reprezentat poeții Marius Marian Șolea și Andrei Novac, istoricul Gheorghe Gorun și cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Vasile Vasiescu, cu volumul… Recurs la Brâncuși. Ecourile Festivalului Tudor Arghezi au pricinuit vânzări peste așteptări ale cărții laureatului Ion Mureșan – Introducere în poezie – lucru care a bucurat pe toată lumea și mai ales pe autor. Vorba poetului, la care subscriem necondiționat: „Doamne, ține sufletul meu sensibil sub nori!”
Vasile VASIESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here