Festivalul Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi” ediţia 44/2024 – Premiul Opera Omnia Scriitori Români (Critică literară) – Ion Bogdan Lefter

465

1. Elogiul perfecţiunii
Ion Bogdan Lefter e născut la 11 martie 1957 la Bucureşti şi este deopotrivă poet, critic, istoric literar şi comentator politic. A debutat ca poet în „Luceafărul”, în 1978, prezentat de oniristul Leonid Dimov. Face parte din grupul celor „Cinci” (1982) dar a apărut în volum individual de poezie în 1983. În „Desant ’83” a fost prins şi cu proză scurtă. În postură de critic a început cu monografia „Alexandru Ivasiuc. Păsările” (1986)[1].
Ca poet, Ion Bogdan Lefter e cerebral, inteligent, riguros şi cultivă puritatea abstractă a conceptului. „Epura” şi „menuetul” coabitează armonios ca să dea, alchimic, obiectul perfect. Meditaţia lirică e avidă de totalitate şi de esenţialitate, alcătuind miraculos un conglomerat de cristale perfecte.
Eugen Simion îl vede pe poetul Ion Bogdan Lefter din aceeaşi perspectivă conceptualizantă, într-un limbaj concentrat, programatic abstract, cu premeditare complicat, adică un soi de „contorsiuni complicate şi reci, reflexive preponderent şi totuşi oximoronice”, printre fante izbucnind „elogiul perfecţiunii” expandat de obsesia Cărţii şi obsesia Morţii ca şi marele francez Mallarmé; ca şi acesta, desigur, îşi trăieşte starea de beatitudine în vecinătatea marilor noţiuni; şi precum Arghezi, verbul său pipăie „conturul” poros al conceptelor, până şi ele „de-materializate”, transferate în utopie artistică (fie ea şi „leş” brutal-concret – n.m.,IPB.), denudată antipoetic şi evident, inevitabil, riscant, întrucât rămân în zona eseistică, ingenioasă, intransigentă tocmai cu… poeticitatea. Autoironia pune în remisie spiritul ludic, criza limbajului fiind, finalmente, depăşită, graţie figurii spiritului său, una semiotică bazată pe „oglindă” (adică „joc secund” – n.m.,IPB.) şi „cercul superior”, ideal, al metaconceptelor fluidizate transaparent, deci transmodernistic, bizuindu-se, negreşit, pe poezia… poieticii [2].
Mihai Iovănel observă ceva de la sine înţeles: poemul lefterian e conştient de sine, de tehnica şi tehnosfera sa proprie”[3].

2. Un făuritor de ipoteze îndrăzneţe
Criticul literar Ion Bogdan Lefter e unul de idei, cu vocaţia construcţiei riguroase. E un făuritor de ipoteze îndrăzneţe, chiar şocante, reactive tot pe-atât, plasându-l în perimetrul personalităţilor incomode, originale, violentând confortul ideilor consacrate (cam cum şi eu procedez de când cu „inventarea” paradigmei transmodernismului – n.m.,I.P.B.).
Astfel, prozatorul (de critică şi eseu) elaborează sinteze, scurte istorii (ca de pildă cea despre romanul românesc, cea despre începuturile „noii poezii”, bazate pe „close reading” şi „ideologie tel-quelistă”. Ca să se afişeze imperturbabil ca principal promotor al postmodernismului (după 1985), defect care atrage după trena de rigoare cusururi ca metafizica, metaforite, teoria revolută (cu care, categoric, nu-s de acord – n.m.,I.P.B.) drept păcate capitale ale modernismului.
Deloc mirat, dau, într-o bibliotecă, peste „Recapitularea modernităţii. Pentru o nouă istorie a literaturii române” din 2000, susţinută ca teză de doctorat. Cum eu însumi am publicat recent o „istorie transmodernistă” [4] reliefez tezele şi temele lui ca fiind în genere perisabile. Ba – subliniază Mihai Iovănel – şi el autor de „istorie literară”[5] – reconstruirea interbelicului este problematică prin superficialitate în detalii şi suprasimplificarea în plan global.
Îi amendez şi eu poziţia critică, din pricina recurgerii mimetice la hegeliana antiteză dialectică, în prezent fiind valabilă doar cea trialectică, secondată prin terţul tainic inclus; fie logic, fie ontologic, fie sacru.[6]. Aşa că îndrăznesc a-i reproşa reputatului intelectual Ion Bogdan Lefter dogmatismul manifestat în promovarea generaţiei optzeciste ca postmodernă. Mircea Bârsilă, de pildă, nu cade într-o asemenea capcană [7]. Dimpotrivă I.B.L. nu oferă tratatului său dedicat postmodernismului decât sensuri vagi, inconcludente sau contradictorii.
Aşa se face – şi acum îl citez pe acelaşi Mihai Iovănel – „numeroasele încercări ale lui I.B.L. de „sinteză”, de „cartografiere”, de surprindere a „structurilor în mişcare”, a „mozaicării” literaturii recente prezintă, pe lângă numeroase detalii utile şi acurate, viciul fundamental al unui sol friabil”.

3. Criticul-eseist
Nicolae Manolescu îl include pe Ion Bogdan Lefter în „Istoria-i critică” însă la secţiunea „Critica şi eseul”. Ca poet îl expediază iute drept metapoet, lângă Bogdan Ghiu, remarcând trăsături scandaloase: poemul e „castrat emoţional”, erotica e „epurată de simţuri” (aspect barbar-inuman, afirm eu, de neclintit – n.m.,I.P.B.), poezia ar fi „experiment de laborator” (ceea ce-i de-a dreptul dezastruos, mai abitir ca la George Magheru [8] ori ca la Ştefan Odobleja [9] – n.m.,I.P.B.); ba poezia ar fi o formă de sinucidere lirică de care poetul neomodernist ar fi perfect conştient.
Fotografiindu-i contribuţia „la firul ierbii”, acelaşi Nicolae Manolescu îi descrie stilul deşi didactic totuşi fragmentar, „organizat mai mult la nivel de titluri decât la acela al conţinutului, neatras la început de analiză, la antipodul celui al lui Radu G. Ţeposu [10]. Din nefericire „tratatul” n-are interesul teoretic din studiile Monicăi Spiridon, nici originalitatea lui Mircea Cărtărescu; năzuieşte în schimb o ierarhizare a postmodernismului deasupra modernismului căci ar deţine o complexitate superioară.
Istoriocritic imperturbabil, Nicolae Manolescu îi taxează neîndurător deficienţele de metodă lui Ion Bogdan Lefter [11]. Prin urmare:
● postmodernismul nu este axiologic superior modernismului (nici în proză nici în poezie – n.m.,I.P.B.);
● permutarea lui Bacovia, Mugur, Dinescu în canon postmodernist e tendenţioasă întrucât se sprijină pe o ureche înşelătoare;
● restul operei (articole cu duiumul sunt captivante dar minate de caracterul improvizatoric, de maniera rebarbativă de abordare, inutil repetitiv) e alcătuit din false sinteze (ca de exemplu „Flashback 1985: Începuturile noii poezii” [12]), din publicistica ocazională (ca de pildă „Despre identitate. Temele postmodernistăţii”[13], din aplicaţii pertinente, dar descriptive (precum cele din „Scurtă istorie a romanului românesc (cu 25 de aplicaţii)”[14]).

4. Indemonstrabilele poeziei
Cum mi-s un fel de „Toma Necredinciosul”, am recitit, zilele astea, cartea consacrată „începuturilor noii poezii” de după/ sau de la/ 1985.
Ca şi D.Caracostea [15], Ion Bogdan Lefter mizează pe forma internă care polarizează opoziţiile expresive ale poeţilor individualizându-i pregant. Nu poate lucra decât provocat, ca şi Marin Mincu, precum acesta utilizând în exegeză metodele susţinute de indemonstrabilele poeziei.
Ion Bogdan Lefter conferă şi induce efortului creativ şi experienţei agonale actul scriiturii po(i)etice ca înfrigurată căutare a imperativului experimentalist care se structurează într-o poetică autarhică transformată nu în scop în sine – deşi ispita e prezentă – ci într-o estetică a actului creator motivat de presiunea metapoeziei, a manierismului structural (asumat teoretic şi practic – n.m.,I.P.B).
Abordarea mozaicată şi excesiv adjunctivală ori metaforică (de tip bucla spiralei, prozaizantă conceptualizanţi, orgolioşii moralişti, generaţia sintetică, metaforicii aburoşi etc.) e mai inclusivă dar îţi stârneşte, volens-nolens, şi o undă de îndoială sistemică.

5. Fuziunea limbaj-mesaj
Apropo de sistem, Ion Bogdan Lefter vine cu nişte precizări… finale din care se desprind trei aspecte: de catalog, de oglinzi şi de obiectivitate înţeleasă drept „cea mai sinceră subiectivitate”; astfel „a face din lectura însăşi, în chiar clipa când se consumă, o confruntare onestă cu textul literar e cea mai bună cale către adevăr. Gustul, intuiţia şi plăcerea (lui Roland Barthes – n.m.,I.P.B.) sunt – prin urmare – operatorii de facto ai obiectivităţii critice. Şi, totuşi, iată-l şi în siajul poeticii (re)lecturii a lui Matei Călinescu [16], dispus să insiste deopotrivă pe forme transindividuale şi pe idiomuri individuale (când analiza ulterioară e mai profundă decât articolul de întâmpinare). „Lângă ambiguitate, sugestia vagă, efectele de culoare şi percutanţă ale limbajului, adică lângă tot ce face din poezie un text opac, seducător şi „nou” în sine, există substanţiale semnificaţii tranzitive, sensuri dincolo de cuvinte” (adică meta+trans-sensuri – n.m.,I.P.B.). Până la urmă poezia noii generaţii pe care a pariat Ion Bogdan Lefter mizează pe fuziunea dintre limbaj şi mesaj.

6. Câţiva poeţi optzecişti
Astfel Mircea Cărtărescu rezolvă contradicţia dintre esenţă şi aparenţă prin instituirea complexităţii epidermicului, prin suprapunerea tuturor planurilor, prin transpunerea lor în concret.
Traian T.Coşovei şochează prin etalarea francă a metodei de orchestrare a temelor şi motivelor, dezvoltate şi reluate în simetrii plasticizate, care poetizează ideile; alteori procedează ca M. Ivănescu şi E. Brumaru, populându-şi „scenariile” cu personaje antrenate în întâmplări ba graţioase ba absurde.
Florin Iaru recurge la insolitul asociativ, la ironia persiflatoare, la autotrădarea componentelor mecanismului poetic, la acceptarea prozaismului prin dezvoltarea epică, a dialogului iute-agitat-spumos, a citatului cultural amuzant, la ingeniozitatea de a lăsa enunţuri suspendate şi într-o ordine aleatoare.
Fiind excelent tehnician şi imaginativ plin de vervă Alexandru Muşina se diferenţiază între comilitonii optzecişti prin poezia cotidianului, a navetei; prin limbajul compozit şi intertext complex; prin „Budila-Express” = capodoperă, totodată parabolă multiplă a înfrângerii generice, opusă, net, aristocratismului literar, deşi, peste tot, discursul abundă în simboluri, idei, concepte şi viziuni.
Ion Stratan (care mi-a fost coleg de militărie la Vânju-Mare şi la Pleniţa – n.m.,I.P.B.) e un poet ermetic, cosmogonic, orfic, posesor al unui eu profund şi „transaparent” (criptofanic – n.m.,I.P.B.) mai în fiecare vers/ versúră. Limbajul său este animat, mergând pe un ritm incantatoriu, pe un ansamblu cu legi structurale mai degrabă invizibile.
Nichita Danilov (căruia i-am oferit titlul de Laureat al Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni” în 2009 – n.m.,I.P.B.) rezistă la concurenţă cu „cohorta” optzecistă prin aerul grav, iniţiatic, prin punerea în ecuaţie a datelor fundamentale-ontologice ale fiinţei: trup şi suflet aici şi dincolo; apoi prin livresc, efecte de atmosferă, şi câştigarea în tensiune şi gesticulaţie lentă, sacerdotală (mai ales în „Nouă variaţiuni pentru orgă”).
Ion Mureşan s-a impus fulgerător prin „Cartea de iarnă” ca fiind poetul posedat, dus de-o nebunie asumată ca-ntr-un ritual „ezoteretic”. Tonul trufaş, hipertrofic, al persoanei întâi raportează totul la sine. Dar poetul devine „expert” al parabolei pe care o construieşte existenţial-acut. Confesiunea poate fi şi directă-brutală însă, totuşi, id est logosul, poezia. În fiecare intensitate inspirată a rostirii apare, codificată, poetic, câte o veritabilă profesiune de credinţă: („Oricum, eu stau în faţa crezului poetic ca în faţa unei femei fără piele ce îşi pudrează venele… grumazul meu stă între poem şi cauza sa cum stă uterul femeii între spermatozoid şi ovul” (Înălţarea la cer).

Bibliografie
1. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu: Dicţionarul Scriitorilor Români (D-L); Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, pp.735-736
2. Eugen Simion: Scriitori români de azi, IV; Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989, pp.514-518
3. Academia Română: Dicţionarul General al Literaturii Române (H/L); Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2017, pp. 646-648 (autorul articolului: Mihai Iovănel)
4. Vezi Ion Popescu-Brădiceni: Scriitori români contemporani şi cărţile lor esenţiale. O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane; editura TipoMoldova, Iaşi, 2024, 1564 p.
5. Mihai Iovănel: Istoria literaturii române contemporane (1990-2020); Editura Polirom, Iaşi, 2021
6. Cassian Maria Spiridon: Aventurile terţului; Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009
7. Mircea Bârsilă: Poezia optzecistă; Editura Eikon, Bucureşti, 2021
8. Vezi George Magheru: Cântece la marginea nopţii; Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1982; ediţie îngrijită şi prefaţată de Marin Sorescu
9. Vezi Ştefan Odobleja: Pagini inedite; ediţie îngrijită şi prefaţată de Constantin Negreanu; Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1986
10. Vezi şi Radu G. Ţeposu: Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu nouă; prefaţă de Al.Cistelecan; Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002. Pe Ion Bogdan Lefter, Radu G. Ţeposu îl apreciază pentru elanul său meditativ, febricitatea intelectuală, prefigurarea teritoriului cu impetuozitate; lipseşte materia sensibilă, psihologicul în favoarea conceptului. Utopia sa e ideea, perfecţiunea spirituală. Delirul teoretic este combinat alchimic cu păcatul lui Dionis: atingerea perfecţiunii; iar salvarea ca poet a lui I.B.L. vine din instrumentalizarea poeziei; el este cu adevărat remarcabil în frenezia sa imaginativă, impresionând tocmai prin căutarea halucinantă a modelului absolut.
11. Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură; ediţia a II-a, revăzută şi revizuită; Ediţia Cartea Românească/ Grupul Editorial ART; Bucureşti, 2019, pp.1368-1369
12. Ion Bogdan Lefter: Flashback 1985: Începuturile „noii poezii”; Editura Paralela 45, Piteşti, 2005
13. Ion Bogdan Lefter: Despre identitate. Temele postmodernităţii; Editura Paralela 45, Piteşti, 2004
13. Ion Bogdan Lefter: Scurtă istorie a romanului românesc (cu 25 de aplicaţii); Editura Paralela 45, Piteşti, 2001
15. Vezi Marin Mincu: Cvasitratat de/spre literatură (A fi mereu în miezul realului); prefaţă: Bogdan Creţu; postfaţă: Ştefan Borbely; tabel cronologic: George Popescu; Editura Paralela 45, Piteşti, 209, 934 pagini
16. Matei Călinescu: A citi, a reciti/ Către o poetică a (re)lecturii; traducere de Virgil Stanciu; cu un capitol românesc inedit despre Mateiu I. Caragiale; Editura Polirom, Iaşi, 2003
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie, scriitor, membru al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here