Eveniment editorial – «Pridvor de septembrie» de Zoia Elena Deju – Editura Fundaţiei Constantin Brâncuşi, Târgu-Jiu – 2013

116

De la rogatio la problematizarea sacrului
Pentru Emil Cioran cunoaşterea a provocat alungarea omului din rai. În “Căderea în timp” (1965), filosoful stabileşte trei etape ale cunoaşterii: ignoranţa paradisiacă a omului naiv şi inconştient (eternitateapozitivă); neliniştea provocată omului matur, devenit conştient de sentimentul morţii, interesat de mântuirea promisă de un Demiurg (temporalitatea istorică) şi scepticismul omului lucid care întrevede în spatele divinului vidul existenţial, nirvana ori nimicul (eternitatea negativă). Gânditorul din Răşinari consideră că antinomia spirit-trup conduce la impas, întrucât spiritul, înălţându-se spre cunoaşterea absolută, distruge viaţa. În concluzie, cunoaşterea reprezintă o rană, un păcat, un blestem (“Pe culmile disperării”, 1934).

Volumele Zoiei Elena Deju publicate până în prezent: “Limpezimi de mărgăritar” (1994), “Iluminări în amurg “(2005), “Măiastră cerului”(2008), “La Ghetsimani” (2009), “Îngerul din cadru” (2011) şi “Pridvor de septembrie” (2013) – conformându-se aserţiunii că poezia de profunzime este predominant gnoseologică, – corespund treptelor cunoaşterii din viziunea cioraniană.
Dacă primele trei volume stau sub semnul credinţei şi al trăirilor mistice naive, necondiţionate (eternitatea paradisiacă), îngerul din cadru problematizează existenţa şi o dramatizează, pe când Pridvor de septembrie instaurează luciditatea deziluzionantă, dar nu sceptică (eternitatea negativa].
În primul capitol al cărţii (panoramă), cunoaşterea se orientează introspectiv, spre profunzimile eului, confirmând aserţiunea lui Mircea Eliade conform căreia călătoria vieţii se desfăşoară în interiorul nostru: „de aici se poate vedea/ până departe în suflet/ şi în desişul de semne/ al marelui zodiac/ prin spărtura/ cometei/ şesurile neantului/ şi până departe/ potecuţa pe care ai venit/ şi ţărmul/ în care te aşteaptă/ ca o salvare/ cumpăna fântânii” (panorama}. Conştiinţa aflându-se în stare de veghe, în frigul lumii contemporane desacralizate, nu mai are răbdarea de a aştepta efectele benefice ale rugăciunii (care, de altfel, întârzie să apară). Cuprins de frisonul grijilor zilnice, percepe în biserică doar: „pulsul grăbit/ al rugăciunii” (iluminări de zăpezi). Poezia preia acum atributele acesteia de taină iniţiatică în aşteptarea morţii: „ca într-o chilie/ a sufletului/ poemul sporea/ în taină/ în cartea deschisă/ la pagina 13/ adormiţii m joia cea mare/ ca iarba din pajişti/ înaintea cosaşilor” (în chilia sufletului). Extincţia readuce tăcerea dinaintea naşterii, închizând cercul existenţei, în care viaţa constituie etapa suferinţei însângerate: „tăcerea se naşte/ din mirare/ şi dispare în ea -/cu ea începe/ răsăritul din ape/ asfinţitul (amiază/în baltă de sânge!)” (mirări} Terţina extrasă constituie o replică la Masa brâncuşiană a tăcerii aflată în oraşul de reşedinţă al poetei. Prin fereastra deschisă, în capitolul al doilea al plachetei (fereastra aprinsă), sufletul, aflat în faza cunoaşterii obiective, percepe universal exterior, completând cunoaşterea de sine evocată în capitolul anterior: „nu poţi auzi/ cântecul/ constelaţiilor/ cu fereastra închisă” (nu poţi auzi). Şi ce aude Elena Deju orientându-şi spre exterior antenele cosmice ale percepţiei? Plânsul demiurgului care totuşi nu estompează miracolul existenţei: „în toate/ un plânset/ abia perceptibil/ al demiurgului// şi totuşi/ dă în pârg muşcata/ şi spicul ierbii// pentru ce aş trage/ zăvorul?” (ape lustrale). Cunoaşterea exterioară se înalţă spre transcendent, urcând o scara la cer, fiecare treaptă fiind cucerită cu greu, cu eforul spargerii unor copci în peretele unui lac îngheţat vertical: „o scară/ semeaţă/ spre cer/ cum umbra/ poemului/ peste mare// un dor amăgitor/ vorbind cu sine/ cu storuri lăsate/ oglindă de lac/ năpădită de nuferi/ şi pretutindeni/ spartă în copci/ de gheaţă” (scarăspre cer}.
Luciditatea spulberă realismul magic, basmele, eresurile şi miracolul naturii păstrându-se immaculate doar în memoria inocentă din perioada copilăriei: „ca un surâs/ de prunc/ înfloreşte castanul/ timpul se deschide/ în cupe de tăceri/ şi umbre — // mă cufund/ într-un strigăt/ fără răspuns/ un hău/ dincolo de munţi/ într-un final de coridă / se stinge soarele” (înfloreşte castanul}
Fiecare treaptă iniţiatică reprezintă o vamă a spiritului: „un galben/ de fiecare/ vamă// o ridicare/ de pod/ pentru fiecare/ gând al tău”(vamă). Confirmându-1 pe Cioran, transcendenţa este goală, Dumnezeu a devenit un deus otiosus, totuşi, neantul perceput ca substratul existentei nu e nimicul absolute ci o stare de pace a sufletului: ,,mă afund/ intr-un dor de neant/ aud/ cum stelele/ spinteca cerul pe viu/ pe nimeni nu doare/ Dumnezeu nu zice nimic” (dor abisal). Cântecul/versul atenuează tristeţea singurătătii ontice: ,,un cuib gol/ există în mine/ ne hrănim/ din aceleaşi tăceri// pasăre unde eşti?/ de ce ai rămas, cântece?” (scuturări)
În al treilea capitol, cu smicele pe umăr, cunoaşterea de sine şi a lumii obiective sunt unificate sub semnul unităâii primordiale, în care partea se recunoaste în întreg. Cascada, simbolizând cunoaşterea interioară şi zborul cunoaşterii exterioare, se unesc în gândul devenit cuvânt, pe fundalul neanţului convertit estetic prin graţie: ,,veşnicia îşi şopteşte/ povestea/ odată cu coborarea/ apelor în valul cascade!/ odată cu ocolul/ eretelui/ peste prăpastii// cu smicele pe umăr/ gândul s-a inters în cuvânt/ absurdul îşi despleteşte/ graţia în poem” (cu smicele pe umăr). Cerul şi apa reprezintă aceasta contopire a celor două aspecte de cunoaştere, menţionată prin imaginea reflectării transcendentului în oglinzile imanentului. Cunoaşterea lumii se realizează numai prin ieşirea spiritului din sine, traversând o prăpasţie spirituală: ,,nu mai am amintiri/ precum cei înveliţi cu nouri// echilibrul între cuvinte/ mă face să tree/ fără teamă/ pe muchea prăpastiei/ Jos/ în vale/ copilăria curge ca mierea” (pe muchie)
Raţiunea, dacă nu năruie credinţa, măcar o pune la îndoială: ,,cazanul îndoielii/ în clocot/ în tăcerea/ de granit/ a Duhului/ cerurile s-au rupt,/ stelele frânte/ cad/ totul e năruire/ de muguri şi certitudini” (clocot)
În ultimă instanţă, cunoaşterea lucidă palpează lumea de dincolo: ,,bate ascuţit clopotul/ de argint/ in foisorul/ fiintei mele// (…)//la pândă neadormitul/ ochi al neantului” (dizolvare)
Totuşi lumea trebuie preţuită fiind unică şi miraculoasă: ,,cu viaţa pe roata/ olarului/ o lume întreagă/ de forme işi cer/ dreptul la ardere// şi când totul/ e smaltuit şi frumos” (dreptul la ardere)
De la volum la volum, Zoia Elena Deju urcă treptele poeziei preponderent cognitive, câştigând în expresivitate, detaşare şi elevaţie a gândului. Nu aşteaptă transcendentul coborâtor, ci urcă prin efort propriu spre cer.
Nu se înspăimântă de ceea ce i se va arăta pe ultima treaptă a cunoaşterii, poezia îi dă speranţă: ,,o rugăciune/ dinaintea iconostasului/ nu e decât o convorbire/ cu tine insuţi// nu te lepăda de veşnicie/ fii fără teamă!” (cu tine însuţi).
Lucian GRUIA

Lansări de cărţi
Astăzi, Biblioteca Judeţeană “Christian Tell” vă invită, la ora 14,00, la o dublă lansare de carte: Elena Brădişteanu – “Peregrina” şi Zoia Elena Deju – “Pridvor de septembrie”, carte primită din partea autoarei, căreia-i mulţumim, recenzată mai sus de scriitorul bucureştean Lucian Gruia. Acelaşi voluim de poeme este sintetizat de criticul literar Gheorghe Grigurcu în cuvintele: “Satul românesc, evocat cu fior liric şi delicateţe expresivă de către Zoe Deju-Cârlugea, trece tot mai nult în imaginar, întrucât realitatea noastră, însetată de înnoiri galopante, îl lasă de izbelişte. E, oricum, o consolare.”
(I. P.)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here