«De la Nistru pân la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate…» Mihai Eminescu
O aplecare atentă asupra acestei cărți reflectă dorința de a sublinia cu acuitate, cât de actuală este problematica ei, cât de contorsionate și de pline de încercări au fost vremurile prin care a trecut cu demnitate și cu atâtea jertfe sublime, cu atâtea neștiute sacrificii, nația română! E bine să judecăm cu ochiul minții noastre acele obsesii interogative prin care aflăm vremurile din care vin «Blestemele nației române», cât de mari au fost și vor fi acele furtuni care s-au abătut și poate se vor mai abate ca o nepotolită stihie, venită din multe părți ale lumii, asupra «Grădinii Maicii Domnului»? Este meritul Editurii «Ecou Transilvan», în ceea ce privește finalizarea și publicarea cărții, în lansarea ei, la Târgul de carte «Gaudeamus», 19 noiembrie 2016, București.
Sunt abordate, în plan sociologic, nenorocirile care necontenit s-au abătut asupra societății românești
Dintru început, se cuvine a fi menționat faptul că această carte sugestiv intitulată «Blestemele nației române» – o tomografie sociologică, Editura «Ecou Transilvan», Cluj-Napoca, 2016, este realizată pe suportul teoretic al cărților «Tratat de sociologie» și «Chintesența sociologiei», avându-l drept autor pe remarcabilul sociolog, prof. univ. dr. Nicolae GROSU, lucrarea de față dezvoltând într-un mod poate mai deschis și mai tranșant fondul de idei al cărților amintite, ca și al cărților: «România sub invazia mârlăniei» și «Dezbinarea românească», lucrarea de față constituind cea de-a XXII-a abordare a unui subiect de mare actualitate. Și pentru că în paginile sale sunt abordate, în plan sociologic, nenorocirile care necontenit s-au abătut asupra societății românești, ele coincizând, semantic, uneori cu «blestemele» atât de cunoscute în limbajul comun al poporului nostru, putem considera că este relevant și plin de semnificație titlul «Blestemele nației române», mai ales că în opinia coordonatorului cărții, d-l Nicolae Grosu: “Finalizarea cărții resimte ca determinantă colaborarea autorilor… textul cărții recunoscându-se, astfel, a fi drept produs de sinteză a trei autori”, ceea ce atestă nevoia de comunicare în finalizarea unei astfel de lucrări. La o lectură atentă și plină de răbdare, se constată faptul că această carte a fost gândită prin prisma exigenței non-redundanței, deci, prin efortul de a exprima ideile, fără a folosi vreun cuvânt în plus, fiind scrisă și redactată în termeni sociologici de specialitate, prin prisma exigenței semantice de a conferi frazei, alegând riguros cuvintele, virtutea preciziei, chiar anumite exigențe sintactice menite a conferi frazei, formulând riguros enunțul, virtutea clarității, la care s-ar adăuga exigența eufonică, de a conferi frazei, urmărind riguros ritmicitatea, virtutea fluenței, pentru a sublinia și rigoarea logică, derulând riguros raționamentul, virtutea adevărului. Am putea spune că în sinteza lor, aceste virtuți asigură textului eleganță, dovada constituind-o sincronismul dintre dinamica lecturii și ritmul respirației de repaus, astfel încât cititorul să simtă că textul i se derulează de la sine prin văz, ceea ce, conform aprecierii exprimate de mai multă vreme de către conducătorul științific de la lucrarea de licență a lui Nicolae Grosu, d-na prof. univ. dr. Gita Tulea, putem releva un gen de “unicitate inconfundabilă stilului”, adică, elocință și persuasiune. Fără teama de a greși, putem afirma că de cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, exigențele prezentate se subsumează exigenței metodologice, ca fiecare enunț să fie riguros în relativitate și relativ în rigurozitate, ceea ce înseamnă că trebuie să se bazeze pe generalizări, nu pe absolutizări, adică, pe evidența că fenomenele sociale analizate au avut sau au loc în majoritatea cazurilor, și că, deci, cititorul acceptă metodologic excepția, astfel încât se consideră el însuși o excepție, chiar unica excepție!
«Conflictul între generații», o problemă de cea mai mare însemnătate în sublinierea «blestemului» care marchează destinul nației române
Vom încerca să atragem atenția că din moment ce societatea românească supravieţuieşte, rezultă că are un anumit potenţial, adică, are suficiente resurse umane şi materiale, dar, din moment ce evoluează cu mult sub nivelul potenţialului, rezultă că nu şi-l valorifică în mod corespunzător şi că, deci, îi lipsește, atât un ceva-anume, apt să o propulseze, cât şi factorul care să o direcţioneze. Pentru descoperirea acestor determinanți, propunem să parcurgem cu mintea și cu gândul acele vremuri când credințele, valorile, normele, tradițiile și moravurile de un anumit fel s-au integrat într-o entitate de sine-stătătore, aptă să satisfacă necesitățile de asigurare a continuității societății, prin transmiterea moștenirii culturale din generație în generație, pentru că atunci spunem că s-a constituit instituția educației. O astfel de instituție care «instituie» modele de viață, putem spune că a ajuns la maturitate și, deci, la deplină funcționalitate, atunci când și-a creat organizații încadrate cu personal de specialitate în toate comunitățile, aceasta însemnând ca instituţia să aibă organizaţii, începând, să spunem cu vestitele comisii parlamentare de specialitate, minister, universităţi, şcoli postliceale, licee, şcoli generale, grădiniţe şi creşe, institute de cercetare, edituri şi palate ale copiilor, terminând, în comune și sate, cu şcolile generale şi grădiniţele pe care le cunoaștem cum funcționează în mediul rural. Evident, procesul educaţiei se desfăşoară, iniţial, informal, în familie, iar ulterior, formal, în organizaţii specializate, în perspectiva unor obiective precise, pe baza unor programe şi metode standardizate şi cu ajutorul unui personal specializat. Acest proces, fiind complementar procesului socializării, îl continuă, atât explicit, prin programele elaborate în acest sens, deci, sub formă de curriculum recomandat, cât şi implicit, prin ocaziile de socializare pe care le creează, deci, prin curriculum «ascuns», după unii, chiar subînțeles. Fără pretenția de a explica nemijlocit o temă substanțială a vieții sociale, putem aprecia că educația, ca proces de formare longitudinală, de selecţie succesivă şi de repartizare diferenţiată, contribuie la valorizarea potenţialului nativ al indivizilor, iar prin proiectarea sa pe obiective ferme şi prin realizarea sa în colectivităţi, pregăteşte sistematic generaţiile în spiritul disciplinei instituţionale şi al relaţiilor interpersonale. De altfel, concentrând resurse intelectuale de mare potenţial, instituţiile educaţionale, mai ales cele universitare, constituie factori importanţi de creaţie şi progres social. Iar, cu cât educaţia este mai înaltă, cu atât adâncimea analizei, subtilitatea interpretării şi acuitatea atitudinii, fiind mai profunde, cu atât scade pragul de sesizare, apreciere şi revendicare a situaţiilor şi a problemelor considerate critice, iar în subsidiar, se poate reține faptul că educaţia, forţând ascendent limitele realităţii, constituie, prin sine, un factor de schimbare a realității sociale, această realitate fiind privită mai ales prin succesiunea generațiilor, poate chiar a «conflictului între generații», ca să amintim și o problemă de cea mai mare însemnătate în sublinierea «blestemului» care marchează destinul nației române!
Educaţia depinde, structural, de suportul material, plus deschiderea motivaţională de care beneficiază copiii de vârstă școlară
Deşi educaţia depinde, operaţional, de competenţa corpului didactic şi de inteligenţa copiilor, ea mai depinde structural și de suportul material, plus deschiderea motivaţională de care beneficiază copiii de vârstă școlară. Cum, însă, suportul material depinde și de statusul socio-economic al familiei, iar deschiderea motivaţională depinde chiar de nivelul educaţional al părinţilor, al fraţilor, al rudelor şi al mediului de contact, înseamnă că doar copiii din clasele favorizate au suportul material şi deschiderea motivaţională necesare, deci, capitalul cultural de a-şi însuşi cunoştinţe, de a-şi forma deprinderi, de a dobândi atitudini şi de a-şi modela comportamentul, în timp ce copiii din clasele defavorizate, după cum se constată în societatea românească, neavând toate acestea, percep educaţia și o resping ca pe o frustrare majoră, predestinându-se, astfel, să reproducă soarta părinților lor și, deci, să rămână în aceeași clasă socială defavorizată, considerată «pătura» de jos a comunității! Într-o astfel de perspectivă, deloc ademenitoare, copiii din clasele favorizate, inclusiv majoritatea celor nedotaţi intelectual, urmează formele cele mai înalte de educaţie, fiind multiplu stimulați să învețe performant, să gândească în mod creativ, să acționeze autonom și să se manifeste dominant, ca lideri și să progreseze. În același timp, în societatea românească se constată cum copiii din clasele defavorizate, inclusiv majoritatea celor dotaţi intelectual din mediul rural, nu învață sau se retrag încă din formele iniţiale de educaţie, fiind multiplu condiționați să gândească ușor conformist, să acționeze dependent și să se comporte supus, chiar să accepte postura de marginalizați! În acest fel, copiii dotați sunt nevoiți să stagneze, iar cei nedotați să regreseze, înscriindu-se inerțial în subcultura sărăciei, caracterizată, atât de polarizarea familiei în jurul mamei, ca factor cert biologic, nu în jurul tatălui, ca factor nesemnificativ social. De aici apare controlul superficial al instinctelor, explozia vulgarității în limbajul tinerilor, prin aceasta manifestându-se slaba stăpânire a instinctelor, impulsivitatea, agresivitatea, trăirea fără perspectivă și atitudine fatalistă față de viitor. De aceea, un rol hotărâtor în predestinarea copiilor spre straturile din care provin îl are limbajul folosit de către părinți, profesori, colegi, mass-media, deci, contextul vieții sociale. La aceasta se adaugă, desigur, modul în care este utilizat limbajul de către adulți în raport cu copiii, acesta fiind utilizat în raport cu copiii din categoriile defavorizate sub formă de coduri restrictive, în sensul de a spune «să faci asta» sau să «nu faci asta», fără a se oferi, însă, explicaţiile corespunzătoare. Dar copiii din categoriile favorizate își asumă coduri elaborate, în sensul de a spune «să faci asta» sau să «nu faci asta», oferindu li-se explicaţii corespunzătoare. De aici, rezultă că prin caracterul punitiv al codurilor restrictive, copilul provenit din mediu defavorizat este condiţionat să se supună destinului, iar prin caracterul explicativ al codurilor elaborate, copilul care provine din categoriile favorizate este stimulat să şi proiecteze destinul pe un suport educațional avantajat de o anumită condiție socială.
Profesor, Vasile GOGONEA
