Poporul român s-a dezvoltat unitar, dar într-un context diferenţiat de la o regiune la alta, într-un proces continuu de consolidare a vieţii economice şi spirituale. Acest lucru este ilustrat de realităţile complexe din îndelungata perioadă a divizării ţării noastre în state feudale cu conduceri de sine stătătoare, cu dregătorii şi administraţii proprii, precum şi a influenţei specifice a dominaţiei străine asupra fiecăreia dintre provinciile româneşti. Cu toate acestea, românii au cultivat permanent conștiinţa unităţii de credinţă și de neam, iar, credinţa creştin-ortodoxă a constituit o temelie a străvechimii, alături de latinitate sau romanitate, ca un element fundamental care i-a unit pe românii din spaţiul carpato-danubiano-pontic, mai ales atunci când împrejurările le-au fost potrivnice, ei trăind în formaţiuni statale politice separate. Tocmai în acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae afirma că poporul român are simţul misterului din tradiţia creștină ortodoxă răsăriteană şi luciditatea latină, deoarece: „Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru nu se explică numai din persistenţa lui din veacuri imemorabile în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi în îmbinarea în el a caracterului latin şi a creștinismului ortodox”, ceea ce demonstrează cu prisosinţă tăria de character şi puterea de a rezista în faţa năvălitorilor străini! Totuşi, în pofida unor factori obiectivi de natură externă, dar şi a unor mentalităţi şi cutume existente în viaţa clasei boiereşti din perioada medievală şi a începutului vieţii capitaliste, care se opuneau unificării ţărilor române, pe măsura dezvoltării meşteşugurilor şi a producţiei manufacturiere, legăturile economice, politice şi spirituale dintre toţi românii s-au intensificat de la un an la altul, pe măsura identificării limbii, tradiţiilor şi a obiceiurilor comune în întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic.
,,În viața popoarelor este ca și în viața copacilor! Rădăcinile se afundă în adâncul pământului, la fel cum obârșiile vieții popoarelor se afundă în adâncul cimitirelor unde odihnesc strămoșii”!
O serie de documente româneşti şi străine atestă existenţa legăturilor economice dintre ţările române, încă din sec. al XIII-lea, în plină epocă feudală. Chiar privilegiile comerciale acordate de către domnitorii Ţării Româneşti şi Moldovei negustorilor transilvăneni confirmă existenţa unor schimburi economice importante, astfel că legăturile dintre cele trei ţări se stabileau, nu doar prin marile drumuri comerciale, ci, în mare măsură, pe căile deschise de râuri şi văi, plaiuri şi depresiuni de pe o parte şi alta a Carpaţilor, pe «drumurile oilor», pe unde oierii transilvăneni îşi mânau turmele la păşunat şi la iernat de pe versantele munţilor în lunca Dunării şi în Dobrogea. Prin urmare, cele două provincii româneşti din sudul şi estul lanţului carpatic primeau din Transilvania articole prelucrate (arme, unelte agricole, postavuri şi pânzeturi, bijuterii şi podoabe, diferite minereuri) şi dădeau în schimb: vite mari, oi, peşte, ceară, piei neprelucrate etc. Prin acest schimb intens între produsele meşteşugăreşti din Transilvania şi produsele naturale din Moldova şi Ţara Românească se explică apariţia şi dezvoltarea economică a unor oraşe de margine (Braşov, Sibiu, Odorhei, Bistriţa), ca şi a unor oraşe muntene şi moldovene (Slatina, Târgovişte, Suceava, Baia, Siret etc.). La începutul sec. al XIX-lea, structura economică a ţărilor române are un caracter predominant feudal, dar, totuşi, slăbirea dominaţiei otomane, va avea o influenţă pozitivă asupra creşterii schimburilor comerciale cu ţările din Europa Occidentală. Apar, astfel, germenii producţiei de tip capitalist, care se dezvoltă în anumite centre cunoscute, în pofida unor piedici existente, a taxelor vamale şi a restricţiilor impuse de interesele imperiilor străine. Accentuându-se procesul de destrămare a rânduielilor feudale bazate pe economia naturală închisă, se produce, ca rezultat direct al confruntării dintre vechi şi nou, o evidentă stare de criză a structurilor economice tradiţionale, pe fondul unei dorinţe de modernizare şi de reformare a structurilor politice, de schimbare a mentalităţilor şi a ideilor culturale, în condiţiile în care pătrund masiv în cercurile intelectualilor şi ale familiilor boiereşti ideile iluministe şi raţionaliste de tip occidental. Fenomenele de criză prelungită se află în strânsă legătură cu schimbarea raportului de forţe în spaţiul sud-est european şi în zona balcanică, în special. Se poate aprecia că “pătrunderea capitalului industrial apusean, prilejuită de încheierea Tratatului de la Adrianopole, care a pus capăt subordonării exportului Principatelor voinţei Imperiului Otoman, a găsit, deci, agricultura românească – ramură principală de producţie aici – orientată în ce priveşte schimbul. Progresele economice ale Principatelor ar fi fost mult mai însemnate dacă, în afară de consideraţia înlăturării directe a agenţilor turci, cererile venite din partea Porţii, n-ar fi echivalat, deseori, cu o istovire dusă până la secare a forţelor de producţie ale celor două ţări”(Lucreţiu Pătrăşcanu, “Un veac de frământări sociale 1821-1907”, Edit.politică, Buc.1969, pp.31-32). În mare măsură, contextul vieţii politice şi sociale din Transilvania, Muntenia şi Moldova era dominat de regimul restrictiv al apăsătoarelor privilegii feudale, al lipsei de drepturi şi libertăţi pentru burghezia în ascensiune, pentru marea masă a truditorilor din sate şi târguri. Viaţa economică, sub toate aspectele sale, era frânată de vechile rânduieli feudale anacronice, care constituiau un obstacol în calea dezvoltării manufacturilor şi a micii producţii industriale, a comerţului şi a pieţelor naţionale, a extinderii modului de viaţă capitalist. Prin diferite mijloace restrictive, negustorii autohtoni şi cei străini, micii meşteşugari, târgoveţii şi reprezentanţii breslelor erau împiedicaţi de multe ori în iniţiativele şi în lupta de a-şi promova propriile interese comerciale, prin anumite practici învechite şi mentalităţi boiereşti bazate pe conservatorismul şi ritualul păstrării privilegiilor transmise din generaţie în generaţie. În unele zone, muncitorii din ateliere, lucrătorii din ocnele de sare şi din porturi îşi câştigau existenţa în condiţiile unei munci aspre, fără a beneficia de anumite drepturi economice şi libertăţi politice, ca în lumea civilizată. În astfel de împrejurări, situaţia ţărănimii se înrăutăţea tot mai mult, ca urmare a intensificării muncii pe exploataţiile agricole, sub impulsul cererii sporite de cereale pentru export şi al antrenării Principatelor în circuitul comerţului internaţional, după înlăturarea monopolului economic turcesc şi deschiderea oferită de circuitul navigabil al Dunării spre Apus. Rezolvarea problemei agrare, prin împroprietărirea ţăranilor clăcaşi, care formau marea masă a populaţiei de la sate, a fost considerată de către revoluţionarii paşoptişti, aşa cum se ştie, cea mai urgentă şi mai grea dintre problemele interne, mai ales că în condiţiile crizei tot mai accentuate a sistemului feudal şi ale pătrunderii unor idei noi, ţărănimea constituia forţa principală a procesului revoluţionar. Până în anul 1829, când ţările române intră, în mare măsură, pe urmele troicii ruseşti şi prin litera Regulamentului Organic, în orbita capitalismului apusean, în condiţiile unei munci înrobitoare şi ale asupririi naţionale, orice dorinţă de ameliorare a situaţiei sociale era determinată de ideea de reformă şi de lărgirea volumului schimburilor comerciale, care aduceau în «desaga» de pe umerii ţăranilor şi o perspectivă a lărgirii cadrului economiei de piaţă, împletită pe alocuri cu tendinţa de transformare a vechilor privilegii feudale în anumite obligaţii cu caracter de iobăgie. Din împletirea vechilor forme de exploatare a muncii ţărăneşti cu noile forme ale muncii salariate, situaţia păturilor sărace de la sate devine tot mai grea şi apare «bejenia», ca un exod masiv al populaţiei de la sate spre târguri şi oraşe, în căutarea unui nou mod de viaţă!
,,Aceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu îndrăznească a mai despărți vreodată”!
De la un an la altul se accentua starea de nemulţumire a populaţiei din Principate împotriva asupririi sociale şi naţionale. De aceea, unii proprietari de pământ au încercat chiar să-şi pună în valoare moşiile, prin înfiinţarea de târguri şi bâlciuri, iar, alţii, cu spirit de iniţiativă, practicând comerţul, devin investitori ai unor companii comerciale sau întemeiază manufacturi, care, însă, fiind lipsite de susţinere financiară şi neprotejate de ocârmuire, dau destul de repede faliment. Toate acestea conduc la concluzia că exista o situaţie de nemulţumire generală în plan social şi naţional, chiar o serie de reprezentanţi ai păturilor privilegiate erau nemulţumiţi de direcţia în care se îndrepta societatea românească, dar, fără a găsi şi cele mai bune soluţii pentru schimbarea care se dovedea atât de necesară. În acest fel, se explică şi faptul că unii reprezentanţi ai păturii boiereşti se aflau în fruntea mişcărilor înnoitoare şi a ideilor de reformă pe plan intern, ca şi în fruntea mişcărilor antiotomane şi antifanariote, în primele rânduri ale luptei pentru reformarea statului şi a societăţii, pentru susţinerea ideii de naţionalitate şi pentru afirmarea naţiunii române, aflată în perioada intrării sale în epoca modernă. Se constată că ritmul dezvoltării industriale era încă destul de scăzut, în prima jumătate a sec. al XIX-lea, astfel încât numărul manufacturilor existente în primele trei decenii depăşea foarte puţin pe cel de la sfârşitul sec. al XVIII-lea. De aceea, volumul capitalului fiind extrem de mic, mâna de lucru se dovedea insuficientă, iar piaţa de desfacere a produselor era şi ea limitată şi nesigură. Chiar în condiţiile acestor neajunsuri evidente, unul dintre călătorii străini care au străbătut ţinuturile noastre, francezul Bois le Conte, într-una din însemnările sale, menţionează existenţa a 1617 «fabrici» existente în Ţara Românească, la nivelul anului 1831, cele mai multe producând articole alimentare şi textile. Pe fondul afirmării conştiinţei naţionale şi al promovării ideii de naţionalitate, aşa cum apare ea în viziunea lui Nicolae Bălcescu, chiar Sf. Ier. Calinic şi mai târziu Barbu Caragiu, subliniau faptul că avem sfânta datorie să nu uităm că «unirile» noastre de la 1859 și 1 Decembrie 1918 s-au făcut sub «scutul» înțelepciunii și al înfrățirii venite de la Dumnezeu, care prin vocea Bisericii, acest «comandament suprem» al religiei noastre creștine, ne poruncește ca să nu uităm nicicând că: «Aceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu îndrăznească a mai despărți vreodată»! Dar, pe lângă unirea țărilor «surori», avem nevoie și de unirea tuturor fiilor ei, ca o condiție esențială a consolidării pentru totdeauna a neamului nostru, a păstrării locului și a identității noastre între națiunile lumii, și a primirii, astfel, a sfintei binecuvântări din partea celor care au realizat-o cu atâtea sacrificii. În trecutul nostru, spunea marele istoric, Nicolae Iorga, mulți oameni au avut de suferit! Dacă suntem ceva, astăzi, nu suntem de pe urma biruințelor strămoșilor noștri, cât de pe urma suferințelor acestora! Toate puterile noastre, nu sunt altceva decât jertfa strămoșilor, strânsă laolaltă și prefăcută în energie! Cunoscutul nostru avocat, Istrate Micescu, avea să-l completeze pe Iorga prin mesajul rostit în decembrie 1940, în Camera Deputaților, când spunea: «Trăinicia continuității unui neam, prin succesiunea generațiilor sale, nu este decât același râu, cu apă nouă, pornită din aceleași izvoare…În viața popoarelor este ca și în viața copacilor. Rădăcinile se afundă în adâncul pământului, la fel cum obârșiile vieții popoarelor se afundă în adâncul cimitirelor unde odihnesc strămoșii! Cei ce odihnesc acolo, ne-au legat pământul și datinile lor, căci datina înseamnă ceea ce ne-a fost dat ca să transmitem urmașilor noștri», pentru că statul întemeiat în anul 1918, prin unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul României, a primit recunoaștere internaţională prin tratatele care au constituit sistemul de la Versailles (1919-1920). Dincolo de nedreptăţile istoriei, care au făcut ca unele dintre teritoriile românești unite în 1918 să fie mai târziu desprinse din trupul ţării: Nordul Bucovinei şi Basarabia, în 26 iunie 1940, Ardealul de Nord, în 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, Cadrilaterul – Dobrogea de Sud, în 7 septembrie 1940, totuși, fraţii nu pot fi separaţi de graniţe, iar sentimentele de dragoste și frăţietate, nu pot fi înăbușite cu forţa armelor de către străini! (VA URMA) HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
