La jumătatea Postului Mare al Învierii Domnului, vom dezvolta unele consideraţii asupra sintagmei «DUMNEZEULUI-LOGOS» în viziunea Sfântului Chiril al Alexandriei, cel care credea că atunci când începi cu bune intenţii să săvârşeşti ceva bun, dar în cele din urmă ajungi să întreci măsura şi se făptuieşte ceva rău, lipseşte discernământul, mai ales că poţi începe bine, dar, dacă nu iei aminte, îşi face loc egoismul şi întreci măsura. Când pătrunde sinele autosuficienţei egoiste, când este exagerat eul în faptele noastre, apare părtinirea şi apoi seceră diavolul. De aceea să încercăm a trăi lăuntric, smerit, a lucra fără să ne ştie nimeni, spre a avea luminare dumnezeiască. Cel ce trăieşte lăuntric, smerit, depăşeşte meschinăriile, fanatismele ş.a.m.d., şi ajunge zelot în sensul bun al cuvântului. Trăitor într-o perioadă extrem de complexă şi chiar controversată din primele secole ale erei creştine, Sf. Chiril al Alexandriei(370-444) s-a pronunţat deschis împotriva ereziilor care denaturau esenţa creştinismului, combătând cu mult curaj nestorianismul, cel care consiera că umanitatea Lui Hristos nu a fost deplină, dar demonstrând în acelaşi timp că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), fiind mama unică a lui Hristos cel unic, Dumnezeu şi Om. În copilăria sa bazată pe reguli bine stabilite şi pe canoane capabile să-i modeleze comportamentul, încă din pruncie, Chiril a dovedit o atitudine mizantropică pronunţată, pentru că a refuzat tumultul acestei lumi puternic apăsate de povara păcatului şi a iubit viaţa monahală, trăind printre călugări erudiţi şi nevoitori, dar în acelaşi timp nădăjduind să devină şi el precum se dovedeau aceştia, în această privinţă el fiind un oponent neobosit şi declarat al ereticilor.
A fost numit ,,stâlp al ortodoxiei” şi ,,pecete a tuturor Părinţilor Bisericii”!
Pe bună dreptate, se apeciază că retorica sa polemică, de o mare profunzime teologică, poate fi apreciată ca un exemplu pilduitor pentru teologia bizantină, fiind numit chiar “stâlp al ortodoxiei” şi “pecete a tuturor Părinţilor Bisericii”. A fost întemniţat pentru trei luni şi depus din tronul patriarhal, dar acest lucru nu l-a împiedicat să-i înfrunte pe dregătorii imperiali corupţi şi să îşi atragă duşmănia influentelor facţiuni ale păgânilor şi evreilor, iar când a trebuit să taie eresul lui Nestorie, nu a făcut compromisuri de credinţă şi nu a arătat toleranţă faţă de eretici. A fost un iubitor de monahi, fiind el însuşi un monah erudit, trăitor şi iubitor al Părinţilor, pentru că atât de puternică a fost iubirea lui nemăsurată faţă de Hristos Domnul încât, aşa cum scrie Sfântul Nicolae Velimirovici, “zidirea însăşi a fost uimită de credinţa Sfântului Chiril cel neclintit”, mai ales că în tot ceea ce a gândit şi a înfăptuit, el a fost socotit un critic necruţător al ereziei lui Nestorie. Aşadar, născut în jurul anului 370, la Alexandria, Sf. Chiril îşi însuşeşte o strălucită cultură mistică şi merge să trăiască o viaţă ascetică în pustiu, unde încheagă o legătură bazată pe afinitate confesională cu Sf. Isidor Pelusiotul, pe care î1 numeşte în mod sugestiv chiar “tată”, acesta fiind ceva mai în vârstă, iar după viaţa trăită în pustiu a fost hirotonit diacon şi apoi preot de către Teofil, unchiul său, însoţindu-l pe acesta la Sinodul de la Stejar (403), unde a fost condamnat Sf.Ioan Gură de Aur. În anul 412, la moartea unchiului său, Teofil, înfruntând opoziţia celor care nu îl simpatizau din partea curţii imperiale, va fi ales patriarh, funcţie pe care a exercitat-o prin prisma unei severităţi excesive, mai ales că era mereu criticat pentru temperamentul său impulsiv, cel care îl ispitea mereu să se amestece în problemele care frământau în vremea aceea creştinismul şi evoluţia credinţei dreptmăritoare. Notorietatea sa de patriarh autoritar şi de mână forte se baza pe un zel excesiv şi îl plasa într-o postură delicată de dizgraţie, iar temperamentul său impulsiv şi pe alocuri violent, făcea ca în faptele sale, patriarhul să uite câteodată principiile evanghelice care trebuiau să instrumenteze politica unui ierarh dăruit creştinismului. La insistenţa Patriarhului Atticos de Constantinopol, de a-l trece pe Ioan Gură de Aur în diptice, iniţial a refuzat, sub pretextul că Ioan a fost scos din preoţie, dar mai târziu, la insistenţele lui Isidor Pelusiotul acceptă acest lucru. Cu aceeaşi notă de severitate excesivă i-a ,,tratat” pe novaţieni, cei care susţineau că Biserica nu era îndreptăţită să ierte păcatele grele, închizându-le bisericile, totodată decăzându-l din drepturile sale şi pe episcopul lor, Teopempt. A alimentat din plin o dispută dintre creştini şi iudei, aceştia din urmă fiind instigaţi de către prefectul Oreste în uciderea unor creştini. Reacţia nu a întârziat şi creştinii au năvălit asupra sinagogilor, iudeii au fost alungaţi din oraş iar casele lor au fost prădate. Unii comentatori subliniază complicitatea Patriarhului Chiril în uciderea în anul 415 a Hipatiei, conducătoarea Şcolii neo-platonice din Alexandria, cea care era vestită prin ştiinţa şi viaţa sa exemplară, apreciată chiar de către unii creştini, cu toate că era socotită inspiratoarea legăturilor încordate dintre episcop şi prefect. Începând cu anul 429, Patriarhul Chiril se implică hotărât în combaterea ereziei nestorianismului, cu toate că nestorienii acuzau doctrina lui Chiril de confuzia celor două firi în defavoarea îndumnezeirii, iar prin condamnarea lui Nestorie, nu s-a ajuns la o stare de pace mult dorită între antiohieni. Adresându-se celor care se îndoiau de justeţea măsurilor sale prin cuvintele: “Căci drepte sunt căile Mele, după cum s-a scris, şi drepţii vor umbla pe ele, iar cei necredincioşi vor slăbi în ele” (Os. 14, 10), Patriarhul Chiril se adresează fariseilor prin cuvintele: “Cum puteţi crede când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava de la unicul Dumnezeu n-o căutaţi?” (In 5, 44), tocmai pentru a întări logica fundamentată pe argumentele sale. Să nu omitem, totuşi, că în ultimă instanţă, a intervenit o înţelegere între Ioan al Antiohiei şi Chiril al Alexandriei, prin Simbolul de unire din anul 433, compus, foarte probabil, prin aportul lui Teodoret al Cirului. Astfel, Ioan al Antiohiei a acceptat condamnarea lui Nestorie şi a ereziei sale, iar spre mulţumire şi recunoştinţă, Chiril i-a trimis, în martie 433, vestita scrisoare a 39-a, numită şi Simbolul de la Efes!
Plăsmuit de către Dumnezeu cu nespusa Sa înţelepciune şi destinat unei eterne comuniuni de iubire şi dialog, omul însetează mereu de această ştiinţă a unirii cu Creatorul său.
Pentru realizarea şi împlinirea acestei chemări, Sfânta Evanghelie şi celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi ne dau porunci, îndrumări şi sfaturi, venite de la însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Prooroci, care constituie baza învăţăturii necesare mântuirii şi sfinţirii noastre. Alături de acestea şi în imediata lor apropiere stau scrierile Sfinţilor Părinţi şi exemplul vieţuirii lor, care ne transmit nu doar informaţii dintr-o altă perioadă a Bisericii şi a lumii, ci mai mult, ne reliefează un autentic şi minunat mod de trăire creştină. Omul trebuie să se facă necontenit un instrument al mântuirii: în acest sens, Hristos mântuieşte şi noi devenim instrumente în slujba mântuirii. Pentru că spune Sf. Ap. Pavel următoarele: ,,Încerc şi mă zbat «ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii»” (I Cor. 9, 22), dar, nu sugerează că el le oferă mântuirea. Ii voi mântui întrucât îi voi conduce la Mântuitorul. Aceasta e mântuirea: „Ţine-te de acestea”, îi zice lui Timotei, „căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui, şi pe cei care te ascultă” (I Tim. 4, 16).
,,Totul este săvârşit de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt”! Sf. Chiril al Alexandriei)
Dumnezeu îi mântuieşte pe oameni prin aceea că vor primi pe Hristos Mântuitorul şi Izbăvitorul în inima lor! Sfântul Chiril al Alexandriei se adresează soţului credincios sau soţiei credincioase şi îi sfătuieşte şi pe unul, şi pe altul să-l primească pe celălalt, care e idolatru şi vieţuieşte cu el sau cu ea; unul dintre cei doi să-l primească pe celălalt, dacă s-au căsătorit în timp ce erau idolatri şi unul dintre ei a primit după aceea credinţa în Hristos, şi să nu-l alunge, pentru că e cu putinţă să-l mântuiască. Şi zicesfântul: „Căci ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui femeia?” (I Cor. 7,16). Cu alte cuvinte, ţinându-ţi în preajmă perechea idolatră, se poate să ajungi să o creştinezi şi pe ea şi s-o mântuieşti. Prin aceasta, sensul verbului „a mântui” nu este acelaşi ca în cazul în care se referă la Persoana Domnului. Poţi deveni prilejul care să-l facă să se apropie de Domnul şi să fie mântuit de către El. Mântuirea este oferită de Hristos, iar, noi nu suntem decât instrumente în slujba mântuirii, nu cauze, ci, unelte ale mântuirii, deoarece pricina mântuirii veşnice este Domnul nostru Iisus Hristos! Pentru a-L înţelege pe Dumnezeu-Logos, aşa cum ne arată Sfântul Chiril al Alexandriei, înseamnă a împărtăși cu toată făptura ta o credință și a rămâne în același timp un om întreg, ceea ce este astăzi un lucru extrem de rar. De la o vreme nu mai întâlnim decât jumătăți de oameni, sferturi și câtimi de oameni, unii dintre ei, excepțional de bine înzestrați, alții, înfrigurați de o mare dorință de bine – dar nimeni nu e om întreg, liber și viu, am spune noi astăzi, când este siderat de sindromul fricii de pandemie şi de războiul pustiitor! În vremeuri de criză, se visează și se pregătesc societăți noi, cu o dreptate mai largă, dar, cât entuziasm nu se cheltuiește, câtă dragoste nu se zbate în aceste pregătiri pentru o lume mai bună! Și totuși, când te apropii și cauți omul întreg, omul liber mai ales, nu găsești decât firmituri de oameni, cu mască pe figură şi speriaţi de spectrul morţii! Pe aceşti oameni vrea să-I salveze Sf. Chiril al Alexandriei! Oamenii îngroziţi de frica morţii, nu sunt decât niște oameni mutilați, acești oameni cărora le lipsesc ochii, sau creierul, sau inima. Nu există om întreg mediocre, numai sferturile de oameni pot fi mediocre, am spune noi în aceste vremuri de restrişte! Lipsa de omenie a lumii moderne se datorează tocmai faptului că e cârmuită de sferturi de oameni. Foarte bine intenționați, câteodată, dar niciodată oameni întregi. Ceva mai grav și mai deprimant este faptul că lumile care se așteaptă a fi democratice, lumile noi pe care le visează atâția însetați de dreptate, tot de asemenea oameni mutilați – sunt visate și pregătite la repezeală şi fără discernământ! Sfântul Chiril al Alexandriei ne mai spune că va veni într-o zi un vizionar cu cap și fără inimă, sau cu brațe și fără ochi și ne va da o lume nouă, o lume cu sânge și lumină, plină de erezii, sau numai cu pietre, ori numai cu fier. Din care vor lipsi foarte multe lucruri bune, firește, lucruri bune care ar fi putut să nu lipsească. Ar fi putut, dacă în loc de mutilați, lumea viitoare ar putea fi făcută din oameni întregi. Pentru Sf. Chiril al Alexandriei, într-o lume dezbinată, ți se cere, cel dintâi, să renunți la ceva: la cap, la inimă, la ochi, la brațe. Nimeni nu te vrea întreg, așa cum ești şi oriunde te-ai îndrepta, ți se cere o prealabilă mutilare. Dacă vrei să visezi o lume nouă, cu anumiți oameni, ești acceptat cu condiția să-ți scoți ochii, sau să-ți înfunzi urechile. În acest fel ești dator să vezi o anumită culoare – sau, dacă nu, să nu vezi nimic, dar, cum va fi lumea nouă pe care ne-o urzesc acești oameni fără Dumnezeu, nu e greu de ghicit! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
