Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – Privire analitică şi atentă asupra păcatului lăcomiei – Omul care se consideră bogat, crede că este şi nemuritor, crede că dacă are totul, din belşug, nu va mai muri!

1420

Se spune că de cele mai multe ori, bogăţia este un reper al portretului caracterial care defineşte viaţa unui om al veacurilor, ştiut fiind că întotdeauna omul s-a frământat mereu pentru a avea cât mai multă agoniseală a muncii sale, atât prin ceea ce înseamnă satisfacerea nevoilor trupeşti de orice fel, fie prin grija pentru traiul de mâine şi de mai târziu, fie cultivând încrederea că prin bogăţia materială se poate trece mai uşor peste pragurile şi împrejurările în mijlocul cărora se desfăşoară viaţa, iar, în felul acesta, bogăţia a fost şi este ţinta către care au năzuit toate dorinţele şi străduinţele omeneşti! Bogăţia aceasta materială este cauza războaielor şi de atâtea ori s-au vărsat râuri de sânge, mai ales că mirajul ei acroşant ne ţine în duşmănie cu cel de lângă noi, ne poartă prin judecăţi fără noimă, ne produce nelinişte şi în sfârşit, ea poate însemna pentru noi, cea mai grea osândă în viaţa de dincolo, nimicind în acest fel toate ostenelile noastre din viaţa aceasta pământească! Din varii motive, unii doresc bogăţia, iar, alţii o dezavuează, cei ademeniţi de mirajul ei o elogiază până la seducţie, pentru că de multe ori depinde chiar felul cum o folosim! Dezlegarea multor întrebări şi dileme ne ademeneşte şi ne îndeamnă ca nimeni dintre noi să nu lipsească de la petrecerile cu fast, ca să lăsăm încrustate semnele veseliei noastre, căci aceasta este partea noastră şi menirea noastră, să nedreptăţim pe cel sărac şi drept, să nu ne fie milă de văduvă şi de cărunteţile bătrânului încărcat de ani ca să nu ne ruşinăm (Înţelep. lui Solomon 2, 6-10).

„Omul lacom aţâţă cearta, iar cel ce nădăjduieşte în Domnul va fi îndestulat!”
Celui lacom şi însetat de bogăţie i se pare că viaţa este veşnică, de aceea doreşte să adune cât mai multe avuţii în contul său personal, crezând că dacă i s-au înmulţit bogăţiile, i s-au înmulţit şi zilele vieţii acesteia! Omul care se consideră bogat, crede că este şi nemuritor, crede că dacă are totul din belşug, nu va mai muri niciodată! Fără nici o îndoială că lăcomia este un păcat capital şi constă în pofta nestăpânită de a mânca şi de a bea peste măsură, precum şi în dorinţa de a aduna multe bogăţii în casa lui, fără să gândească faptul că adevărata bogăţie este în Casa Lui Dumnezeu! Lăcomia nemăsurată este un păcat al trupului, «aşa cum sunt: adulterul, desfrânarea, necurăţia şi destrăbălarea» (Galat. 5, 19), deoarece prin lăcomie, ca şi prin desfrânare, omul se abate de la adevăratul rost al firii şi cade în neorânduieli care îi consumă viaţa lui trecătoare! Este îndeobşte ştiut că organismul nostru are anumite trebuinţe, dictate de imperativul supravieţuirii, care sunt satisfăcute prin anumite alimente cu care ne hrănim, ca să mai amintim şi faptul că la animale instinctul de conservare funcţionează fără devieri şi fără exagerări, pe când la om, foamea şi setea nemăsurate şi necontrolate pot degenera în pofte nesăţioase, în lăcomia pântecelui şi în beţie! În felul său, lacomul se dovedeşte mai lipsit de minte decât animalele, căci acestea încetează de a mai mânca şi bea când s-au săturat, pe când omul, stăpânit de o lăcomie nesăbuită, preschimbă chiar şi plăcerea care însoţeşte satisfacerea trebuinţelor fireşti, dintr-un mijloc necesar şi folositor, într-un scop urmărit cu ardoare, iar, dacă se poate chiar permanentiza! Pe undeva, acest lucru înseamnă denaturarea unei ordini fireşti, pentru că o abatere de la ordinea firească este şi plăcerea de acumulare de bunuri, spre a le face izvor al desfătărilor josnice (îmbuibare, beţie, desfrâu etc.). Şi într-un caz şi în altul, lacomul se dovedeşte un egoist iremediabil, o fiinţă monstruoasă care se gândeşte doar la bunurile vremelnice în dauna semenilor şi a propriei şi adevăratei sale fericiri la care tânjeşte! De aceea, lăcomia sub toate aspectele ei (îmbuibare, beţie, iubire de avuţie etc.) este un păcat ucigător, exercitând o influenţă de întunecare a minţii şi a sufletului, chiar o înnebunire a omului, un fel de psihoză fără leac! În fine, lăcomia îmbătrâneşte pe cei pe care i-a prins în mrejele ei şi greu îi părăseşte, fiind un păcat greu de înlăturat din mintea bolnavă! Din păcate, cu cât se apropie ceasul morţii, această josnică patimă se înfige mai adânc în sufletul omului, pentru că s-au descris în opere literare atâţia oameni lacomi gârboviţi, cu puterile sleite, privind deznădăjduiţi la comorile ce rămân în urma lor şi la bunurile de care se despart.

„Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” (Mat. 6, 27)
Astfel, scriitorul francez, Honoré de Balzac, în romanul «Eugenie Grandet», povesteşte despre bătrânul Grandet care, fiind în agonie, privea la aurul dinaintea ochilor săi, spunând: „Asta mă încălzeşte”, iar, fiica sa, plângând, îngenunchează şi-i zice: „Tată, binecuvântează-mă”, însă, el îi spune: „Ai grijă de tot, ai să-mi dai socoteală acolo!” (sic!!). Un sfânt Părinte, vorbind uneori despre lăcomie, spune că este asemenea iederei, care se urcă pe copaci şi se înfăşoară puternic în jurul lor şi nu-i părăseşte nici dacă se usucă, însă, într-un singur fel poţi scăpa de ea, numai dacă îi tai firele! Poate că la fel poate scăpa şi omul de lăcomie, fie că trupul este tânăr sau bătrân, deoarece, numai atunci când vine un gând curat şi o hotărâre fermă de a tăia răul din rădăcină, omul se poate salva de la autodemolare! Se pare că sunt multe ravagiile încrustate pe răbojul istoriei din cauza lăcomiei generatoare a dorinţei de a avea mai mult decât îţi este necesar şi folositor pentru o viaţă decentă. Căderea îngerilor, căderea protopărinţilor noştri, trădarea lui Iuda, pedepsirea cu moartea a soţilor Anania şi Safira, ei, bine, toate acestea se datoresc numai lăcomiei! Un om lacom, oricare ar fi imaginea lui şi oriunde s-ar afla, îşi are psihologia specifică, adică, un fel deformat de a vedea lucrurile fireşti, devenind o povară propriei sale familii, fiindcă se dovedeşte pornit împotriva stabilirii de prietenii, o fire arţăgoasă cu vecinii, un mizantrop, rău conducător al propriei sale persoane, plin de griji şi cu insomnii tulburătoare. Deşi pare îmbelşugat cu de toate, lacomul oftează ca un lipsit de vlagă, iar, când îi rodeşte afacerea, munca pe care o face, în loc să se bucure şi să fie recunoscător lui Dumnezeu pentru darurile primite, el suspină şi oftează pentru că belşugul de roade îi aduce griji şi nevoi în continuare! Pentru că ne spune Mântuitorul Iisus Hristos: „Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” (Mat. 6, 27), ca o chezăşuire a faptului că portretul lacomului este unul antipatic, din cauza lipsei codului său moral! În ultimă instanţă, să amintim faptul că Sfânta Scriptură califică lăcomia drept idolatrie, mama şi rădăcina tuturor răutăţilor din viaţa omului: «Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu» (Efeseni 5, 5). Din cauza lăcomiei dispare dragostea frăţească dintre oameni, pământul se umple de hoţi şi de ucigaşi, societatea de calomniatori şi de trădători, iar, familiile se destramă din motive mai mult sau mai puţin întemeiate! Pe bună dreptate, aşa cum spune înţeleptul Solomon: „Omul lacom aţâţă cearta, iar cel ce nădăjduieşte în Domnul va fi îndestulat!” (Pilde 28, 25), cu toate că ar fi greşit dacă am crede că Domnul Iisus Hristos osândeşte câştigarea bunurilor materiale, economia şi prevederea unei activităţi benefice! Iisus are în vedere lipsa de deschidere a sufletului omului bogat faţă de nevoile şi necazurile celor din jur, păcatul egoismului, la care acum se adaugă păcatul lăcomiei şi nebunia de a crede că omul poate strânge bogăţii materiale şi financiare uriaşe, uitând cât este de scurtă şi de nesigură viaţa omului! Această viaţă pământească îşi are, desigur, trebuinţele ei fireşti: hrană, îmbrăcăminte, casă etc., fără de care ea nu poate exista şi e firesc să le cauţi, să munceşti şi să le aduni, dar, a lega toată viaţa numai de acestea, a nu te gândi la sufletul şi la trebuinţele sufletului, a nu te gândi la momentul despărţirii de ele, aceasta este cu adevărat nebunia vieţii! Mântuitorul Hristos, nu este împotriva bucuriilor curate, adică a bucuriilor ce zidesc şi-l sfinţesc pe om, iar, spre a putea gusta fericirea, se cere rânduială în cugetul nostru şi să ne întrebăm, oare, suntem bogaţi şi sufleteşte? Dacă răspunsul va fi dezamăgitor, să adâncim reflecţia profundă asupra sensului existenţei noastre în această lume! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here