Frica este una dintre cele mai puternice emoţii pe care mintea omenească le poate manifesta, fiind atât de puternică, încât poate obtura capacitatea de a gândi şi poate face vocea să-i tremure celui în cauză, poate forţa chiar o reacţie fizică ce se concretizează în tremuratul corpului sau în imobilitatea acestuia. Deci, a păstra mintea curată și receptivă la idei noi, la schimbare, confirmă faptul că mentalitatea deschisă este esențială pentru a vedea lucrurile din perspectiva altor oameni, iar, lumea ar fi într-o mișcare lentă, dacă toţi oamenii ar avea o singură minte! Mentalitatea omului dominat de frică atestă o situaţie care se dobândeşte pe parcursul vieţii, pentru că nu te naști cu ea! Când ne punem în situaţia altora și încercăm să simțim ceea ce simt ei, dăm dovadă de empatie, chiar dacă nu putem judeca niciodată pe alții, dacă nu știm povestea lor! De aceea, devine foarte important a te ghida pe drumul curajului și al autodepășirii, dincolo de limitele celor care au transformat frica într-un catalizator pentru dominaţie şi stăpânire, mai ales că ţie, ca om liber, ţi se oferă perspectiva și motivația pentru a-ți înfrunta temerile și a le converti în pași înainte, semnificativi în călătoria vieții tale!
Pentru cel necredincios, frica de Dumnezeu este frica de judecata Lui și de moartea veșnică, ceea ce înseamnă despărțire veșnică de Dumnezeu!
Dacă privim problema din perspectivă teologică, Sfânta Scriptură menţionează două tipuri de frică: unul benefic şi care este încurajat, iar, altul, care este dăunător şi trebuie învins. Primul tip, se referă la frica de Dumnezeu, ceea ce nu înseamnă neapărat să te temi de ceva lumesc, ci, mai degrabă este o atitudine în reverenţă faţă de Dumnezeu; o reverenţă înaintea puterii şi Slavei Lui! Totuşi, acest lucru înseamnă şi un respect potrivit faţă de Dumnezeul nostru care este drept, chiar şi atunci când se mânie! Cu alte cuvinte, frica de Domnul e o înţelegere totală a tot ceea ce este Preaînaltul Dumnezeu, iar aceasta vine prin cunoaşterea Sa şi a atributelor Sale! De fapt, frica de Domnul aduce împreună cu ea multe binecuvântări şi beneficii, fiind începutul înţelepciunii! Frica de Domnul conduce spre viaţă, odihnă, pace şi mulţumire, pentru că este izvorul vieţii, cel care ne oferă protecţie şi un loc sigur pentru o meditaţie smerită! Aşadar, oricine poate înţelege că frica de Dumnezeu ne fereşte de păcat, iar, frica de cele lumeşti nu este deloc benefică, pentru că aceasta este «duhul fricii», iar, Bunul Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă, pentru că un duh plin de frică şi de timiditate, nu vine de la Dumnezeu! Se pare că uneori ne este frică de gândul fricii, iar, acest «duh de frică» ne copleşeşte intempestiv, şi ca să-l putem învinge, trebuie să ne încredem şi să-L iubim în deplinătatea Sa pe Dumnezeu! În acest fel, putem realiza faptul că: «În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste» (Ioan 4:18). Nu există om perfect, iar Dumnezeu ştie acest lucru, de aceea, El a inserat în paginile Sfintei Scripturi o serie de încurajări care să ne ajute în lupta noastră cu duhul fricii. Dumnezeu ne reaminteşte mereu: ,,Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor! Eu, te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare”! Adesea, ne temem de viitor şi de ceea ce ni s-ar putea întâmpla, însă, Domnul Iisus Hristos ne reaminteşte că Dumnezeu poartă de grijă păsărilor cerului! Prin urmare, va purta cu mult mai mult El de grijă copiilor Săi! De aceea, Dumnezeu ne spune să nu ne temem că suntem singuri, că suntem prea slabi, că nu suntem auziţi sau că nu avem cele necesare, iar, aceste «mustrări» continuă în întreaga Scriptură, acoperind multele aspecte ale «duhului de frica» celor lumeşti! Cheia pentru a învinge frica, deci, este încrederea totală, completă în Dumnezeu, care este şi un refuz de a ceda în faţa fricii. Este întoarcere spre Dumnezeu chiar şi în cele mai negre vremuri şi este convingere că El va îndrepta lucrurile. Evident, această încredere vine din cunoaşterea lui Dumnezeu, din cunoaşterea că El este Bun! Iar, din moment ce am învăţat ca să ne punem încrederea în Dumnezeu, nu ne vom mai teme de lucrurile care vor veni împotriva noastră prin răutatea unor oameni, prin fariseismul şi nimicnicia lor! Este cert că temerile trăiesc în noi, dar noi putem trăi doar controlându-le sau alungându-le, fiindcă teama este starea care ne face prizonieri, iar curajul e starea ce ne eliberează! Să-ţi fie frică este firesc, dar să trăieşti doar cu teama de ceea ce se poate întâmpla, înseamnă că ai devenit propriul tău rob, pentru că e mare păcat, dacă, din ce în ce mai mulţi oameni îşi pun singuri lanţurile fricii endemice! Desigur, o persoană cu mintea deschisă este întotdeauna alertă, trezită la realitate și sensibilă la situații și împrejurări neaşteptate, de aceea, persoana respectivă, nu reacționează, ci răspunde la o anumită situație concretă!
„Frica este un răspuns, curajul este o decizie” (Winston S. Churchill)
Dacă analizăm cauzele și simptomele fricii, potrivit cercetărilor psihologice, frica este o emoție primordială care implică un răspuns biochimic universal și paralizant! Pentru că frica este generată de o reacţie în lanţ la nivelul creierului, care începe cu un stimul stresant şi se încheie cu eliberarea unor substanţe chimice care produc reacţii maladive! Frica afectează, într-un fel sau altul, toate vorbele, gândurile şi faptele noastre, toate alegerile şi deciziile noastre, toate reacţiile şi răspunsurile noastre! Frica este o emoție adaptativă care, de cele mai multe ori, ne ajută să supraviețuim, însă, pentru a o depăși este necesar să înțelegem mecanismele ei. Specialiştii în psiho-patologie clinică evidenţiază două posibilități inedite ale relației omului cu frica: paranoia și libertatea. Cu aceeași forță nestăvilită, frica te poate preface într-un paranoic sau un neînfricat, deoarece, atât paranoia, cât și neînfricarea, sunt, într-un anume fel, forme de devianță, pentru că trebuie să fii un dificil, un imposibil sau un rătăcit cu mintea, ca să fii neînfricat, să lupți împotriva sistemului, să îți trăiești numaidecât libertatea conștiinței tale și să reusești să zici că liniuța e albă, când toți ceilalți în jurul tău spun că e neagră! Deci, poţi fi neînfricat și normal în același timp, dar, devine mai dificil modul de a face diferența dintre neînfricare și paranoia! E mai greu de sesizat, de unde începe excesul și unde se termină normalul, mai ales că în lupta dintre secularism și supranatural, credinciosul, dacă nu are înzestrările interioare ale unui ascet capabil să supraviețuiască în deșert, are nevoie de o comunitate care să cultive cunoașterea deviantă care îi edifică sensul lumii în care trăiește și îl fereşte de insidioasa îndoială că ceilalți au dreptate și el se înșeală! Contraperformanţa cognitivă te ocrotește în fața unei majorități care gândește diferit de tine, iar, când individul gândește una și majoritatea gândește altceva, tensiunea care se naște în conștiința individului e una semnificativă! Ca să nu mai spunem că apare riscul colapsului cognitiv, iar, ca să asigure funcția de suport social, o anumită comunitate trebuie să furnizeze la cel mai înalt grad, un sentiment de solidaritate între membrii săi, ca o dovadă că grupul comunitar înseamnă mai mult decât suma persoanelor individualizate! Ca să-ți duci existența în interiorul premiselor cognitive ale unei comunități închegate, e nevoie de o motivație extrem de puternică, iar, în absența acestei motivații interioare, persecuția e singura care poate genera condițiile sociale propice pentru conservarea devianței cognitive! În concluzie, atunci când oamenii trăiesc într-un raport de tensiune, segregați de restul societății , se consideră că trăiesc, pur şi simplu, ca sectanți, şi nu e deloc plăcut să fii sectant! Deci, de fapt, în acest caz, individul sfidează majoritatea sau se resemnează, numai dacă se deprinde mai uşor cu noua realitate supranumită şi «acomodare controlată», un fel de tranzacție în care anumite elemente tradiționale (supranaturalul) sunt păstrate, în vreme ce altele dispar aproape inexplicabil! Aceasta este o adaptare strategică menită să împace mai uşor părţile care se confruntă! Problema este că modificările tactice escaladează înspre modificări cognitive veritabile și atunci provocarea care anterior ataca din exterior structura comunitară, atacă acum din interior, în conștiința credinciosului care trebuia să păzească porțile lumii sale! În încheiere, să spunem că lumea post-modernă în care trăim, găsește credința unor oameni că este falsă, iar, lucrul acesta ţine de frica obişnuită care nu sperie, deoarece întâlnirea omului cu frica de Dumnezeu seamănă cu demersul cognitiv prin care lumea modernă se îndepărtează de sine, dar, nu exasperează!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
