Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – Dezbinarea românească – ,,Politiceşte putem fi despărţiţi, dar unitatea noastră de rasă şi de limbă e o realitate atât de mare şi de energică, încât nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui”! (Mihai Eminescu)

1255

O temă de acest gen devine acroşantă prin conotaţia sa lingvistică, dar, mai ales prin implicaţia politico-socială şi spirituală, deoarece fiinţa umană nu este îndeajuns de puternică şi de raţională pentru a putea ieşi singură din paradoxul existenţial, din logica absurdului, din dispersiune şi fluctuaţie, când îi este prea uşor şi larg deschisă poarta smereniei care îndreaptă omul spre rugăciune – lacrimi – purificare sau metanoia, fiindcă ea duce la credinţă, spre deosebire de întunecata poartă a marelui şi îndeaproape tragicului Franz Kafka, pentru a cărui mântuire poate că se vor fi rugat Pascal şi Kierkegaard şi Dostoievski! Dar, poate că invocându-l pe Mircea Eliade supranumit şi cel mai activ «propagandist» al Lui Dumnezeu, dar şi un umil credincios al Său, aşa cum îl considera Emil Cioran, Mircea Eliade îşi dorea să fie apreciat după modelul lui Claudel, adică, «un poet la picioarele Crucii», deci, ceva mai mult decât analistul unei evoluţii spirituale, astfel încât să fie încredinţat că istoria sentimentului religios se încheie pe Golgota Ierusalimului pământesc, pentru că modestia, bunătatea proverbială şi mărinimia îl pregăteau pentru acest lucru! În această parte introductivă, aş putea face referire şi la marele diriguitor al învăţământului românesc şi al educaţiei tinerilor, cel care a legat destinul şcolii de învăţătura Lui Dumnezeu, dar, amân această abordare, pentru a mă referi mai pe larg la marele gânditor şi filosof teolog ortodox, Constantin Noica, a cărui liniştită înmormântare săvârşită într-o zi de iarnă senină şi blândă în imediata apropiere a schitului de la Păltiniş semăna cu o apropiere de Dumnezeu, mai ales că acest părinte de călugăr ortodox, a murit împăcat cu Dumnezeu! Marele cugetător a luat viaţa în serios, a dispreţuit făţărnicia, a luptat, a nădăjduit, a greşit, a suferit muceniceşte, motiv pentru care Domnul îi va arăta nu Faţa Sa dreaptă şi aspră, ci Faţa-I blândă şi milostivă. Pentru a lupta mai cu folos împotriva dezbinării care macină dintotdeauna existenţa neamului românesc, să ne străduim a ne întări mereu credinţa, oricât am socoti-o de nestrămutată, să o consolidăm prin rugăciune stăruitoare, prin smerenie, prin chemarea dulcelui Nume al Mântuitorului Iisus Hristos, prin păstrarea în adâncul sinelui nostru a celei mai intime convingeri că Dumnezeu este Dreptatea şi Adevărul, dar, mai ales, Calea Care ne ajută să depăşim dezbinarea şi zavistia faptelor cele de toate zilele!

,,Niciun popor să nu se lase sedus de la flamura comună prin promisiuni cari se inspire doar conducătorii lui”! (Mihai Eminescu)
Pentru că avem în vedere cugetările eminesciene, şi de această dată, aşa cum o voi face de multe ori, mă raportez la Cartea sugestiv intitulată: «DEZBINAREA ROMÂNEASCĂ – o abordare sociologică», prin care se urmăreşte cu atenţie decriptarea resorturilor lăuntrice ale unui comportament antiromâneasc aproape patologic pe care «îl manifestă românii înșiși» în toată decrepitudina dezolantă şi autodiscreditantă dusă până dincolo de limita firescului şi nefirescului, în cadrul unor articole axate pe această temă, dar, de o actualitate perenă, fără intenția de a subestima preocuparea legitimă a celor care se pot dovedi interesaţi de această problemă a dezbinării din societatea românească de ieri, de azi şi chiar de mâine! Dacă am avea în vedere ceea ce am amintit anterior, referitor la cauzele care îi dezbină pe oameni în general, pe români în special, cu tot ceea ce se leagă de acţiunile de «intoxicare» a opiniei publice, prin dezinformare, manipulare şi învrăjbire, bazate pe sentimente și pe acțiuni dintre cele mai josnice ale unor indivizi care îşi fac o preocupare ignobilă din a amplifica dezbinarea ca un sindrom social, asociat cu ura, discordia, izolarea, bazate pe sentimente și pe acțiuni dintre cele mai degradante ale celor care au impresia că pot conduce lumea! Dacă pornim de la supoziţia că în societatea românească, de cele mai multe ori fiind caracterizată de dezbinare, specifică stadiului de populaţie, nu de unitate, specifică stadiului de popor, relaţiile sociale dintre români sunt – inclusiv la nivelul elitelor: autorităţi, manageri, medici, profesori, preoţi sau în raport cu acestea – de repulsie, de batjocură şi de jecmăneală, rezultă că viaţa românului este, tocmai din cauza românilor, o necurmată suferinţă şi că, deci, cei mai înverşunaţi duşmani ai românului sunt chiar românii şi că cel mai antiromânesc comportament îl manifestă românii înşişi! Am analizat de multe ori această situaţie precară ce impune în plan metodologic, precizarea că toate concluziile pe care cititorul le va întâlni în cartea mai sus amintită constituie generalizări, nu absolutizări, bazate pe evidența că fenomenele analizate au loc în majoritatea cazurilor, nu în toate, ceea ce înseamnă că ele, tot metodologic vorbind, acceptă excepțiile și că deci, inclusiv cititorul, mai ales dacă este român, se poate considera o excepție sau chiar unica excepție autoperceptivă!

,,E un popor …o limbă…un singur Dumnezeu…” (Mihai Eminescu)
Aruncând o privire cu tentă retrospectivă în plan demografic, am putea spune că înainte de 1989, aveam tabloul unui rural/urban destul de confuz, pentru că hotărându-se industrializarea rapidă, jumătate din populaţia rurală (45% din populaţia totală) a fost dislocată pe şantiere şi în fabrici şi aceste mase, rupte din mediul rural şi-au pierdut din normele rurale, fiind chiar de peste patru ori mai numeroase decât populaţia urbană, motiv pentru care n-au putut fi asimilate de aceasta şi, deci, n-au dobândit nici norme urbane, rămânând fără niciun fel norme anomice, ulterior fiind nevoite să-şi satisfacă necesităţile prin impulsuri (porniri psihice irezistibile), adică, uneori prin furt, tâlhărie, viol şi crimă. Şi, cum aceste mase, în special navetiştii, mai aveau legături cu populaţia rămasă în rural, au stricat-o şi pe aceasta şi, respectiv, fiind, prin proporţii, vulgaritate şi agresivitate, copleşitoare în raport cu mediul urban, l-au devastat şi pe acesta, astfel că aşezarea istorică, pe niveluri valorice a populaţiei s-a prăbuşit într-o stare de populaţie neuniformă structural şi disperată. Și, cum, fără structură nu există ierarhie, iar, fără ierarhie nu există autoritate, fără autoritate nu există ordine, fără ordine nu există funcționalitate, fără funcționalitate nu există dezvoltare, de aici reiese că amalgamul demografic a şubrezit societatea românească și că, deci, între societatea, populaţia şi persoanele de până la 1989 şi de după, nu mai este absolut nici o legătură, ceea ce înseamnă că intenţia propaganistică de «formare a omului nou» a diluat calităţile umane, în locul lor inoculându-se cele mai imprevizibile tipare ideologice, dar, fără să fi insuflat vreo calitate reală, fiind plauzibil a se afirma că de multe ori s-a înstrăinat, cel puţin din punct de vedere al inteligenţei emoţionale, societatea românească! Astfel, că, deşi în societate există membri de certă inteligenţă teoretică (apţi de realizări teoretice înalte, precum unii universitari, cercetători, medici, farmacişti, scriitori) sau de certă inteligenţă practică (apţi de realizări practice înalte, precum unii medici chirurgi şi dentişti, ingineri, artişti plastici, balerini, sportivi, artizani, meseriaşi), mulţi dintre ei cu gândul de a părăsi ţara pentru a munci în străinătate, din punct de vedere, însă, al inteligenţei emoţionale, o parte se manifestă naiv, aderând la/sau optând pentru partide şi candidaţi de cea mai anchilozată factură demagogică, savurând în extaz vomismentele unor televiziuni şi ziare de diversiune politruco-securistică. Putem vorbi, astfel, despre un proces al decerebrării spirituale, de îndepărtare a oamenilor de credinţă şi de creştere a dependenţei maselor de oameni îmbătrâniţi şi demoralizaţi, de interesele materiale imediate, de nevoile şi de grijile vieţii, astfel că în momentul de faţă, procesul de decerebrare este atât de pervers încât vădesc afinităţi globaliste şi antitomâneşti chiar şi unii membri de vârf ai partidelor istorice şi, respectiv, este atât de inerţial, încât chiar şi tineri care au absolvit cu unele rezultate universităţi occidentale de faimă, se manifestă în cel mai îmbâcsit mod al dezbinării patologice!
Cu părere de rău, vedem că această stare s-a extins în toată societatea, diferenţiindu-se, în funcţie de statusul social, la nivelul categoriilor favorizate, prin ostentaţie şi opulenţă afişate cu emfază, în contrast cu sărăcia lucie a maselor de oameni din rural şi din urban! Cei îmbogăţiţi prin fraudare au locuinţe de lux, autoturisme de toate felurile, îmbrăcăminte de la case de modă din străinătate, podoabe şi consum curent de fiţe prezentate la televiziuni, ca să nu mai vorbim despre vulgaritate, iar la nivelul categoriilor defavorizate, apar comportamente caracterizate prin promiscuitate, analfabetism, lenevie, sărăcie, mizerie, vicii, depravare, violenţă şi, desigur, dezbinare prin diferenţiere! În aceste condiţii, singurele mesaje de îndemnuri la unitate şi la solidaritate românească vin din partea Bisericii noastre strămoşeşti, din partea Ortodoxiei, chiar dacă apar şi unele situaţii care contrazic parţial această afirmaţie! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here