Dumnezeul care ne îndeamnă la iubirea vrăjmaşilor!

356

gogoneaIată că Pericopa Evanghelică a Duminicii a XIX-a după Rusalii se dovedeşte o pilduitoare lecţie de viaţă, lecţia care ne îndeamnă ca în locul urii faţă de vrăjmaşi să învăţăm legea iubirii faţă de aceştia, pentru că Hristos Domnul a întrecut pe toţi legiuitorii din istoria omenirii, de vreme ce nici un legiuitor nu a poruncit vreodată ca omul să-şi iubească pe vrăjmaşii săi!

Prin urmare, ceea ce trebuie să ni se întâmple ca să putem trăi această viaţă constituie o transformare profundă, o nouă naştere, înainte ca neprihănirea noastră să poată întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, mai ales dacă noi nu ne câştigăm şi nu merităm dreptul de a intra în cer, ci, îl primim ca pe un dar gratuit şi o promisiune plină de har, doar ca apoi să trăim într-un fel care arată unde e comoara noastră şi cine e Tatăl nostru.

Iubim vrăjmaşii, nu ca să ne câştigăm dreptul de a intra în cer, ci, pentru a arăta că Dumnezeu, prin harul şi puterea Sa, ne-a schimbat şi ne-a promis cerul, iar iubirea pentru vrăjmaşi este dovada că puterea Împărăţiei a intrat în viaţa noastră, că de aici ne luăm puterea să ne iubim vrăjmaşii, pentru că aşa devenim copiii Lui Dumnezeu, iar Predica de pe Munte şi porunca să iubim pe vrăjmaşii noştri, nu sunt învăţături etice izolate, ci, ele ridică omul, prin marea temelie a harului din viaţa şi slujirea Lui Iisus.

Trebuie ca să desăvârşim porunca iubirii aproapelui!

Felul în care ne judecă Dumnezeu se deosebeşte radical de felul de judecată al oamenilor, ceea ce înseamnă că morala şi desăvârşirea creştină sunt cu totul altceva decât morala şi desăvârşirea făurite de mintea omului, că legile Împărăţiei Lui Dumnezeu au cu totul alte temelii, decât legile noastre lumeşti. Sfânta Evanghelie a Duminicii acesteia ne aduce înainte felul de judecată al Lui Dumnezeu şi morala creştină cu legile Împărăţiei cereşti, pe care Domnul Hristos ne învaţă să le punem în practică întocmai. De aceea Mântuitorul zice: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea”! Ca să ajungem creştini desăvârşiţi, nu este suficient numai respectarea legii care te opreşte să faci răul sau numai respectarea învăţăturilor omeneşti care spun: “Ceea ce ţie nu-ţi place altuia nu face”, ci trebuie ca să desăvârşim îndeplinirea acestei porunci, de a face în întreaga noastră viaţă, tot binele pentru semenii noştri. De fiecare dată, fapta bună trebuie făcută întocmai cum ne-ar place să ni se facă şi nouă, iar dacă noi vrem ca viaţa noastră să nu fie primejduită, trebuie mai întâi ca noi să trăim şi să ne purtăm astfel încât să nu periclităm cu nici un chip viaţa aproapelui nostru. Dacă tu, creştine, ţii la cinstea şi onoarea casei tale şi nu doreşti câtuşi de puţin ca să ţi le vatăme cineva, trebuie să respecţi tu mai întâi cinstea şi onoarea altora! Dacă tu, creştine, vrei să nu fii de nimeni nedreptăţit, trebuie ca mai întâi de toate, tu să nu faci nici un fel de nedreptate nimănui! Dacă tu, creştine, iubeşti bunurile ostenelilor tale şi ţii la casele, grădinile, vitele, hainele şi podoabele tale şi nu voieşti ca să ţi le distrugă sau să ţi le răpească cineva, trebuie ca şi tu să respecţi avutul altuia şi să nu pofteşti niciodată nimic din ceea ce nu este al tău. Această dreptate creştină este temelia şi cea dintâi treaptă de urcare a omului spre desăvârşire, fără de care nu se poate face nici un pas înainte spre Dumnezeu, iar fără această sfântă dreptate, nu putem păşi pe treapta a doua, care duce la desăvârşirea creştină.

Morala creştină este morala iubirii!

Domnul-inmulteste-painile-si-pestiiMorala religiei creştine nu este o listă de oprelişti, ci este o seamă de legi şi virtuţi, de datorii şi pilde care trebuie trăite şi urmate, nu doar discutate la modul teoretic şi pur speculativ, pentru că e morala credinţei în Dumnezeu, morala legilor Dumnezeieşti, a sfinţeniei, a conştiinţei şi a fericirilor de pe munte. Morala creştină este morala raporturilor evanghelice dintre Dumnezeu şi oameni, dintre părinţi şi copii, a frăţiei şi a iubirii, a desăvârşirii, a mântuirii şi a nemuririi, într-un cuvânt, este morala vieţii Lui Iisus Hristos în trupul nostru muritor. Prin viaţa şi Evanghelia Sa, Mântuitorul ne învaţă iubirea, iertarea, simplitatea, milostenia, blândeţea, pacea, sfinţenia şi desăvârşirea. De aceea, Domnul Hristos ne învaţă cum să ajungem la desăvârşire şi ne spune: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc”! De aceea, oameni buni, iertaţi şi vi se va ierta, faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind, iar plata voastră va fi multă şi veţi devein fiii Celui Prea Înalt, câtă vreme El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi! Morala creştină trăieşte mai mult din fapte decât din vorbe, pentru că ea garantează cele mai bune raporturi dintre oameni şi neamuri şi numai prin morala creştină se poate face viaţa fericită în cer şi pe pământ. Ea ne arată că virtuţile care ne asigură fericirea în cer, o garantează şi pe pământ, iar imoralitatea, sub orice formă a ei, înseamnă cea mai urâtă pată, cea mai mare ruşine pe obrazul şi sufletul unui om. Fără respectul moralei creştine, vedem că legăturile dintre oameni sunt false, mincinoase şi aducătoare de mari dezastre sufleteşti şi trupeşti.

Această supraomenească iubire o cere Fiul Lui Dumnezeu!

Ştim că de multe ori, poate ne este greu, deşi nu imposibil, ca firea păcătoasă a omului, înclinată spre răzbunare, să se schimbe atât de mult încât omul să-l iubească pe cel care îl urăşte şi să dorească binele celui care îi face rău. Cu alte cuvinte, Evanghelia ne îndeamnă la o stare sufletească şi la o acţiune greu de îndeplinit, iar dacă omul păcătos constată că nu poate să-i iubească pe vrăjmaşi, el trebuie să ceară ajutorul Lui Hristos, ca iubirea Lui să vindece sufletul său rănit de răutatea vrăjmaşilor şi să-i dăruiască harul iubirii Sale milostive. Astfel, cu ajutorul harului lui Hristos, el poate scoate din inima sa veninul urii şi al dorinţei de răzbunare, chiar dacă suntem pătimaşi întrebându-ne: Cum să iubim pe vrăjmaşii noştri, pe acei care ne fac rău? Pe acei care aruncă asupra noastră calomnii? Pe acei care pândesc paşii noştri, ca să ne facă rău? Pe acei care se bucură de durerea şi suferinţa noastră? Se poate o astfel de poruncă? Da! Această supraomenească iubire o cere Fiul Lui Dumnezeu de la un creştin adevărat. Porunca pare de neînţeles în preocupările de toate zilele ale vieţii omeneşti şi trebuie să recunoaştem că nu este o poruncă uşor de urmat, pentru că ne pune la mare încercare. Dar, să nu luăm lucrurile în derizoriu şi să nu trecem pe lângă acestea ca şi cum ar fi bine, dar nu pentru noi, când credem că aici suntem puşi în faţa unui adevăr: ori-ori! Ori facem precum ne învaţă Iisus, şi suntem creştini adevăraţi, ori nu facem şi nu suntem creştini! Ce fericiţi am fi, dacă am putea înţelege înalta valoare morală a acestei dumnezeieşti porunci pentru viaţa noastră! Atâta vreme cât nu ne vom reconsidera părerea şi practica vieţii cu privire la această poruncă, a iubirii, nu sunt şanse reale de biruinţă a Duhului Lui Hristos în noi. Mântuitorul ne arată, ne dovedeşte că dragostea ta îl bucură pe cel ce te iubeşte, dar acela crede că i se cuvine, pe când dragostea care răsplăteşte, poate că ar putea schimba situaţia. Cel pe care îl iubeşti, atunci când el te urăşte, nu te va putea urî mai mult decât îl îngăduie firea, iar încetul cu încetul, îşi va modifica şi el sentimentele. Răul îl biruieşti, nu cu mai răul, iar numai cu binele poţi schimba sufletul celui care ţi-a făcut rău. Căci, dacă nu-i schimbi sufletul apăsat de vrăjmăşie, îl pedepseşti, dar nu-l îndrepţi. Şi când îi va veni bine, îţi va face din nou rău! În fapt, răsplătirea răului cu mai mult rău, nu reinstaurează dreptatea şi nu rezolvă problema răului, ci înmulţeşte răul, iar nouă ne rămâne să ne mângâiem cu gândul că dreptatea se va face, totuşi, prin Har Dumnezeiesc.

Mila ne ajută să învăţăm iubirea vrăjmaşilor!

Mila Dumnezeiască sau milostenia, cum se numeşte, trebuie să fie una din virtuţile creştinului adevărat, una din cele mai bogate fântâni din care izvorăsc apele fericirii. Da, milostenia trebuie neapărat să o aibă creştinul, pentru că faptele de binefacere sunt cele mai răsplătite. Dai bunuri pământeşti şi dobândeşti comori cereşti, faci bine trupului şi se răsplăteşte sufletul, ajuţi omul şi împrumuţi pe Dumnezeu, astfel că virtutea milosteniei se arată în faptele iubirii creştine. De aceea, ne zice Mântuitorul, când vrăjmaşii noştri ne fac rău, noi să le răsplătim cu bine şi să-i iubim din toată inima, căci numai aşa vom dovedi că suntem fii ai Tatălui ceresc. Avem pildă pe Mântuitorul care a fost prigonit, ocărât şi batjocorit, dar El s-a rugat pentru cei răufăcători, iar aici este adâncul înţelepciunii Lui Dumnezeu şi taina mântuirii. Cei ce vor să ajungă la desăvârşire, e bine să caute împlinirea acestor porunci, prin dragoste şi sfinţenie, mai ales atunci când omul nu se gândeşte decât la el, nu se iubeşte decât pe sine! De aceea, Mântuitorul ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri pentru a ne schimba din temelie, pentru a smulge din sufletul nostru buruiana iubirii de sine, pentru că din iubirea de sine pleacă toate nenorocirile şi relele! Domnul Iisus Hristos ne propune ca în locul iubirii de sine, să învăţăm iubirea vrăjmaşilor, porunca cea potrivnică a firii, pentru că e greu de învăţat iubirea aceasta, dar numai prin ea se poate ajunge la desăvârşirea creştină.

Prof. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here