Dumnezeu ne înviază sufletele noastre omorâte de păcat

199

nainPericopa Evanghelică a Duminicii a XX-a după Rusalii, pare că ni se destăinuie dincolo de revelaţiile firii omeneşti, atunci când ne relatează o minune înfăptuită de către Mântuitorul Hristos în cetatea Nain, situată la sud de cetatea Nazaret, mai ales că prin această minune, Hristos ne învaţă că omul este nemuritor, sufletul său fiind, de fapt, veşnic trăitor la faţa

Lui Dumnezeu, Cel care ne înviază sufletele noastre omorâte de păcat şi care dispune de viaţa noastră în calitatea Sa de Domn şi de Stăpân al Vieţii.

Mai mult, sufletul este cel ce influenţează direct starea trupului, astfel că, atunci când se desface legătura dintre suflet şi trup, realizăm că moare numai trupul nostru cel trecător. Învierea tânărului din Nain este o pilduitoare şi Dumnezeiască dovadă de bunătate, de profundă înţelegere pe care o arată Mântuitorul în faţa durerii omeneşti. El nu l-a înviat pe tânăr pentru a-l reda deşertăciunilor vieţii, ci pentru a-l reda mamei sale, spre a-i fi sprijin şi mângâiere acesteia. “Şi l-a dat maicii sale”, spune Evanghelistul Luca, vrând să arate, prin aceasta, care a fost scopul cel dintâi al minunii din Duminica aceasta. Avem înaintea ochilor noştri sufleteşti convingerea hotărâtă că Iisus este Fiul Lui Dumnezeu, Mesia, cel profeţit în Vechiul Testament, venit în trup omenesc pentru a izbăvi lumea de urgia păcatului, fiindcă, cine altcineva ar fi putut să redea viaţă unui mort, decât Creatorul lumii şi al vieţii, câtă vreme realizăm că redarea vieţii celor morţi este unul dintre sensurile activităţii Lui Mesia în lume?

Mântuitorul i-a zis: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te“

În Pericopa Evanghelică despre Învierea fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-17), se arată că Mântuitorul, înconjurat de ucenici şi de o mulţime de oameni, se apropia de mica cetate Nain, situată undeva în apropierea muntelui Tabor. Înainte de a intra, însă, în cetate, s-au întâlnit cu un cortegiu funebru ce se îndrepta spre cimitirul aflat în afara localităţii. Acest convoi ducea la groapă un tânăr care murise, singurul fiu al unei văduve. Văzând Iisus mulţimea şi pe mama tânărului care plângea cu lacrimi amare, I s-a făcut milă şi vrând să-i curme durerea, S-a apropiat de ea, spunându-i: „Nu plânge!“. Apoi, S-a îndreptat către cel mort şi i-a zis: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!“. În clipa aceea mortul a înviat, iar Hristos l-a redat viu mamei sale. Dacă o desluşim cu ochiul minţii, vom afla că în prezentarea acestei minuni, Luca evanghelistul se foloseşte de două imagini deosebit de sugestive: imaginea mulţimii care-L însoţea pe Hristos şi imaginea mulţimii care îl conducea spre mormânt pe fiul văduvei. Domnul Iisus, Care este începătorul vieţii şi biruitorul morţii, îl întâlneşte în cale pe omul biruit de moarte. Mulţimea celor care găsiseră prin credinţă viaţa şi mântuirea în Hristos, atunci se întâlnea cu mulţimea celor îndureraţi de moartea unui cetăţean tânăr. În această situaţie dureroasă, desigur, lucrul cel dintâi care se remarcă în ochii Domnului este imaginea mamei îndurerate, motiv pentru care Sfântul Evanghelist Luca ne spune că „văzându-o Domnul, I s-a făcut milă de ea”. Mântuitorului Îi era milă de săraca văduvă, deoarece o dată cu fiul mort, ea pierdea cea mai mare bucurie a ei, cea mai mare nădejde. Situaţia femeii îndurerate la extrem de moartea unicului ei fiu, vedem că va determina milostivirea Domnului, Care îl va învia pe respectivul tânăr. Milostivirea nu se referă, desigur, la situaţia economico-socială a femeii, ci la nevoia de luminare a umanităţii cu privire la nemurirea sufletului şi la posibilitatea Învierii!

“Profet mare s-a sculat între noi, iar Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”

Evanghelia ne mai învaţă şi nevoia de a fi milostivi cu cei aflaţi în suferinţa produsă de moartea cuiva apropiat, ştiut fiind că Domnul Hristos este Învierea Însăşi! Da, da, El este izvorul Vieţii şi al Învierii, iar această minune este în esenţă un gest profetic al Învierii tuturor morţilor, aşa cum noi înşine mărturisim în Crez. Dar, Doamne, ce bucurie avu această mamă, când îl văzu pe fiul său coborându-se din sicriu şi aruncându-se în braţele sale? Ce mare minune a fost aceasta, căci toţi ştiau bine că tânărul murise cu adevărat, pentru că se duceau să-l îngroape la cimitir, iar acum, deodată îl văd viu, mergând şi vorbind! Astfel, tot poporul care-L urma pe Iisus şi toţi cei de faţă au fost cuprinşi de frică şi plini de bucurie Îl slăveau pe Dumnezeu zicând: “Profet mare s-a sculat între noi, iar Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”! Aceasta era vremea ca neamul omenesc să fie izbăvit de vrăjmaşul său nimicitor, Diavolul, ceea ce poate însemna că învierea trupească a tânărului din Nain era vestirea înainte a învierii morale a omenirii, aurora unei vieţi noi, razele luminii care alungau întunericul şi sigiliul morţii. Prin învierea tânărului Duminicii acesteia, Iisus ne arată că este Stăpân al morţii, că este Dumnezeu Cuvântul! Iar această minune și această bucurie imensă, oameni buni, poate că nu trebuie văzute doar ca fiind actele de forță ale unui Dumnezeu Atotputernic, ce vrea să facă minuni pentru că poate să le facă! Pentru că mila, adică iubirea lui Dumnezeu și nu forța goală, impasibilă a Sa au stat la baza învierii acestui tânăr! Și orice minune făptuită, credem că nu este o expresie a forței sau a capriciului Bunului Dumnezeu, ci, o dovadă de netăgăduit a iubirii lui Dumnezeu, a milei Sale infinite, pentru a ne arăta în cadrul fiecărei minuni că viața cu Dumnezeu e singura de dorit și că ea e scopul pentru care am intrat în existență prin naștere. Noi toţi, am fost creați pentru viața cu Dumnezeu, și nu pentru moarte! Mântuitorul moare pe Cruce pentru moartea și păcatele noastre, pentru ca să învingă moartea și păcatul și să îl învingă pe Satana, cel care i-a ispitit spre păcat pe Îngeri și pe oameni. Iar mama care își primește fiul din brațele morții, mai presus de așteptare, e imaginea învierii morților, când toți vom învia și vom fi în trupuri transfigurate! De fapt, credem că moartea le pune capăt la toate, căci orice ştiinţă omenească rămâne neputincioasă în faţa ei. Prin urmare, orice are prin moştenire sau va strânge omul, îi foloseşte numai până la groapă. Aici s-a terminat şi cu învăţătura cea multă şi cu banii şi cu mândria omenească, fiindcă trupul merge în mormânt, iar sufletul, dacă n-a auzit pe pământ glasul Evangheliei Lui Iisus Hristos şi n-a trăit după legea LUI, merge în fundul iadului.

Să umblăm în poruncile Lui Dumnezeu pe calea vieţii

Uneori, părinţii, rudele şi prietenii, toţi se străduiesc să facă o înmormântare cât mai impresionantă şi chiar plină de fast, vezi, Doamne, să fie plăcută lumii, pentru că aşa se explică faptul că au ajuns unii chiar să parfumeze şi să dea cu diferite sulemeneli pe morţi, ca să fie cât mai frumoşi la vedere. Alţii aduc lăutari şi-i petrec cu muzică până la groapă, unde un cavou scump de zeci de mii de lei aşteaptă acest trup păcătos şi trecător. Părinţii şi lumea plâng că unul a murit destul de tânăr şi nedistrat, dar nu ştiu că fiul sau fiica lor a murit nepregătit şi se duce în fundul iadului. Mare păcat şi mult rău aduc sufletelor noastre omorâte de păcat aceste obiceiuri desprinse din criza demolatoare a unei lumi secularizate! Dacă vom desluşi cu mult discernământ sensul cuvintelor moarte şi înviere, ne putem întreba: oare, noi suntem vii cu sufletul? Umblăm în poruncile Lui Dumnezeu pe calea vieţii? Luptăm împotriva patimilor sau zăcem morţi cu sufletul în mocirla păcatelor lumii acesteia? Dacă privim cu luare-aminte în jurul nostru, vom constata cu durere, cât de mare este numărul celor împătimiţi. Mergi pe stradă sau te afli în curtea şcolii, mergi prin Parcul Municipal şi te doare sufletul când priveşti feţele unor tineri certaţi cu morala, cu legile dumnezeieşti şi omeneşti. Priviţi feţele lor veştejite de patimi, ca nişte flori frumoase peste care s-a abătut îngheţul! Atunci, te întrebi, de ce a înviat Iisus pe tânărul din Nain? Pentru că i-a fost milă de suferinţa mamei sale, dar i-a fost milă şi de tinereţea celui mort, rupt în două de sabia morţii înainte de vreme. Iubirea Lui Iisus pentru tineri, pentru noi toţi, este aceeaşi dintotdeauna, pentru că El ne strigă, ne cheamă: tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Trezeşte-te din moartea sufletească a păcatelor, ca să fie viu sufletul şi trupul tău! Acestea ştiindu-le, se cade să ne gândim mereu la reînvierea noastră sufletească, la scularea sau trezirea de pe patul morţii sufleteşti! Pentru ca fiecare dintre noi să putem lupta eficient spre promovarea vieţii în lume, avem nevoie de Harul Lui Dumnezeu, dar şi de dorinţa sinceră de a ne întări cu acele cunoştinţe necesare împlinirii chemării Domnului, cunoştinţe care se primesc, mai ales în familie, în Biserică şi în şcoli, adevărate lăcaşuri şi temple spirituale chemate să ofere hrană îndestulătoare pentru suflet, să formeze personalităţi puternice şi caractere de nezdruncinat. Nu încape îndoială că perioada cea mai fructuoasă pentru dobândirea acestor trăsături este tinereţea! De aceea, cuvintele Mântuitorului: “Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” se adresează tuturor tinerilor botezaţi în numele Sfintei Treimi, ca să întrebuinţeze timpul cu folos, mereu să se ferească de clipele păcatului, generatoare de multe şi grele nemulţumiri şi suferinţe, iar cu luciditate să-şi îndrepte întreaga atenţie şi muncă spre lucruri folositoare, prin care să promoveze frumuseţea morală a vieţii!

Prof. Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here