Dumnezeu ne învaţă să nu ne pierdem sufletul!

La Sfânta Liturghie a Duminicii acesteia, pericopa Evanghelică ne arată că Mântuitorul descoperă destinul veşnic al omului, mai ales că prin această pildă, Iisus Hristos, Învăţătorul nostru suprem, ne trimite o rază de lumină în legătură cu ceea ce va fi dincolo de această viaţă.

Parabola ne dovedeşte, asemenea unei ferestre deschise spre viaţa viitoare, că trebuie să o citim şi să stăm fiecare în taina inimii, a sufletului şi a gândului nostru, întorşi spre noi înşine, să medităm înlăuntrul nostru. Vom afla şi o mare lecţie de viaţă, pentru că urmărind cu ochii minţii, pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, aflăm poziţia unui bogat care uzează de luxul ţipător ce sfidează realitatea, stoarce atenţii printre comeseni sau convivi cu vestimentaţia sa de marcă, se distrează făcându-şi Dumnezeu din pântecele căruia i se închina, îndopându-l cu toate bunătăţile, iar în contrast cu el, în faţa porţii e bietul Lazăr, care întruchipează culmea mizeriei, bolnav şi flămând, silit să rabde. Apoi, rolurile sunt inversate, pentru că bogatul nemilostiv se perpeleşte în chinurile iadului, iar Lazăr este în rai. Să precizăm că Lazăr nu a mers în rai, doar pentru că a fost sărac şi că a acceptat mizeria cu braţele încrucişate, ci, pentru că nu a poftit dincolo de nevoi, nu s-a lipit exclusiv de materie, nu a ameninţat cerul cu pumnul pentru poziţia sa de sărman şi nici nu a invidiat pe cel bogat, ci, a dovedit o mare răbdare în examenul la care l-a supus Dumnezeu! La rândul său, bogatul nu s-a dus în iad, pentru simplu fapt că a fost bogat, pentru că bogăţia în sine, nu e un păcat, cum nici sărăcia nu e o virtute, ci, totul depinde cum le întrebuinţezi. El s-a dus în iad pentru că nu a fost milostiv cu cel sărac, îmbuibându-se şi sfidând legile cumpătării în plăceri şi distracţii păcătoase. În felul acesta, avem înaintea noastră două contraste, iar în faţa lor totul depinde de poziţia noastră, deoarece pot exista săraci leneşi, dar şi bogaţi buni la suflet.

Aşadar, tot cel ce adună averi şi se leagă cu mintea şi cu inima de averile sale şi de dezmierdările trupului său, acela nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte, ci în prăpastia iubirii de bani şi a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veşnică pierzare. Cel ce adună bani şi averi, iar la milostenie nu se gândeşte, acela îşi măreşte povara sufletului, îşi măreşte prăpastia decăderii sale, căci cu cât adună mai multă avere pe pământ, cu atît se face mai departe de Dumnezeu şi mai adânc se cufundă în provocările cele viclene ale veacului. E bine să ştim că nu toată bogăţia este spre păcat, că acela care adună cu dreptate averi, dar nu-şi lipeşte inima de nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci şi face multe milostenii, acela se mântuieşte mai uşor decât cel sărac şi cârtitor, care se lipeşte cu mintea şi cu inima de puţinele sale agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroasele exemple de bogaţi evlavioşi, mari dregători şi chiar sfinţi care aveau avuţii, dar fiind milostivi şi credincioşi, pe mulţi săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici şi mânăstiri, spitale, iar în felul acesta, pentru milostenia şi iubirea lor de Dumnezeu şi de oameni, se mântuiau.

Prin urmare, nu averea pierde sufletul omului, ci întrebuinţarea ei cea rea, mai ales înrobirea inimii şi a minţii noastre de cele materiale şi de plăceri. Poate că nimeni nu se poate considera astăzi bogat şi stăpân pe averi, pentru că toţi suntem asemănători întru cele din afară, dar destul de diferiţi în cele dinlăuntru, în tăria credinţei, în viaţa curată, în râvna pentru rugăciune, în post, în smerenie şi în iubirea aproapelui, pentru că numai Dumnezeu vede şi ştie inimile noastre. Pilda aceasta ne învaţă că nici bogăţia deşartă, nici sărăcia mimată, nu ajută cu nimic la mântuire, iar dacă eşti bogat şi milostiv, te poţi mântui, dacă eşti sărac şi nemulţumitor, nu te mântuieşti. În faţa morţii, săracii, şi bogaţii sunt egali, iar noi vedem că a murit şi bogatul şi săracul, dar fiecare a primit altceva pe lumea cealaltă. Să ne întărim sufleteşte, iar dacă suntem bogaţi, să ne deschidem inimile pentru cei săraci, dacă suntem în nevoi, în boală sau în suferinţă, să ne mângâiem cu gândul la „sânul lui Avraam”, care ne aşteaptă, şi pe unii, şi pe alţii.