Dumnezeu ascultă glasul oropsiţilor fără nume şi îi ajută!

276

lazarDincolo de întreaga conotaţie a semnificaţiei sale majore despre Bogatul nemilostiv, putem spune că Pericopa Evanghelică a Duminicii a XXII-a după Rusalii ne propune o parabolă care se doreşte şi un prilej de meditaţie profundă care tulbură viaţa noastră comodă şi ne arată că a trăi doar pentru avere şi a te închide în faţa săracului este una dintre cele mai periculoase ispite.

Foarte mulţi oameni cred că bogăţia este totul în viaţă, dar se înşeală amarnic în faţa părerii amăgitoare de a te simţi mulţumit, de a putea face binele aproapelui nostru. Prin această parabolă Iisus ne revelează o soartă teribilă ce este rezervată celor care trăiesc în astfel de iluzii. Poate că e un lucru întristător, dar adevărat, că fiecare dintre noi se regăseşte în acest om despre care vorbeşte Mântuitorul, parabola adresându-se celor care trăim într-o societate care devine pe zi ce trece o societate de consum, de opulenţă, fiindu-ne greu să ne identificăm cu Lazăr, care, din contră, reprezintă omul străzii, locuitorul canalului, victima celor care trăiesc în bunăstare, mai ales că numele de Lazăr înseamnă “Dumnezeu ne ajută”. E foarte curios faptul că aceasta este singura parabolă în care un personaj poartă un nume propriu. De aceea, mila fiecăruia dintre noi trebuie să se îndrepte către oamenii săraci, căci ei sunt cei “aleşi şi fericiţi”, iar Bunul Dumnezeu le ascultă strigătul şi îi ajută.

Această parabolă este asemenea unei ferestre deschise spre viaţa viitoare

În Pericopa aceasta, Hristos Domnul ne descoperă destinul veşnic al omului, mai ales că prin această pildă, învăţătorul nostru suprem trimite spre noi o rază de lumină în legătură cu ceea ce va fi dincolo. Pentru noi, această parabolă este asemenea unei ferestre deschise spre viaţa viitoare. Ar trebui, poate, să o citim cu ochiul minţii şi să căutăm fiecare, în taina inimii, a sufletului şi a gândului nostru, întorşi spre noi înşine. Astfel, să medităm cu atenţie, pentru că sufletul omului fără credinţă, fără iubire, lipsit de milă şi de dreptate, rupt de oameni şi de Biserică este mort. Omul care nu simte mila în faţa foamei şi a suferinţei celuilalt, este ca o fiinţă necuvântătoare care îşi neagă demnitatea de om prin faptele sale. Să pornim de la protagonistul parabolei, bogatul nemilostiv şi anonim, fiindcă asupra lui se îndreaptă atenţia, el este cel care din iad iniţiază un dialog “strigat” cu Avraam, în zadarnica tentativă de a-i salva pe cei dragi ai lui. Iar acestuia creştinii au încercat să-i dea un nume propriu: “Bogatul”. De multe ori, acest bogat se regăseşte înlăuntrul sufletului nostru, iar dacă vom citi pericopa, identificându-ne cu bogatul, Cuvântul Domnului ar însemna ceva pentru noi şi ne-ar trezi la realitate. Un fel de Lazăr şade la poarta noastră şi, dacă nu la poartă, fără îndoială la fereastră, la fereastra care se deschide spre lume! Săracii ni se arată continuu în casele noastre, în ştirile televizorului, în dramele care se consumă zi de zi. Şi nu numai prin imagini, ci şi prin veştile pe care agenţiile umanitare ni le oferă asupra sărăciei din lumea întreagă. Sunt şi multe istorii despre sărăcii cotidiene, din ţara noastră, din oraşul nostru, din cartierul sau din satul unde ne-am născut. Cum reacţionăm în faţa acestui noian de provocări? Facem fel şi fel de comentarii, poate exprimăm judecăţi, dar, în cele din urmă ne întoarcem la activităţile noastre, la afacerile noastre, la serviciile noastre, refugiindu-ne în micile sau marile noastre probleme, lăsând tot ceea ce am văzut în afara grădinii noastre, dincolo de poarta casei noastre! Ceea ce ne atrage mai mult atenţia în parabola lui Iisus este indiferenţa absolută a bogatului faţă de Lazăr, pusă în evidenţă de contrastul dintre cele două nivele de viaţă: unul îmbrăcat în vizon, cu mese încărcate de mâncare, iar altul, acoperit de răni şi chinuit de foame.

Dacă vom deschide casa inimii noastre înaintea Lui Iisus

De bună seamă, dacă ne-am opri aici cu meditaţia noastră, ar însemna să rămânem doar la nivelul confuziei terminologice, iar parabola ar fi doar un îndemn de a nu trăi în egoism, ci a învăţa să împărţim cu alţii şi dificila artă a prieteniei. Dar Iisus pare că face în această parabolă aluzie la Cel care s-a întors la viaţă, care a înviat din morţi. Dar, cu toate acestea, El nu a reuşit să ne convingă pe bogaţii care am putea fi chiar noi, mai ales că mulţi dintre noi îl ignorăm total. Poate că la fel ca Lazăr, mai “zace” înaintea porţii noastre flămândul care stă mereu la poarta inimii noastre, în tăcere, cerşind fărâma de pâine a credinţei noastre! Aşadar, iată de unde ar trebui să învăţăm să împărţim cu alţii: de la Iisus, în sensul că înainte de toate, trebuie să-L primim pe Iisus în casa noastră, iar prin El, chiar pe omul pe care îl socotim aproapele nostru. Astăzi, tot mai mulţi creştini caută o morală fără Evanghelia lui Iisus, fără să mai spere în Înviere. Dar această parabolă, într-un mod indirect, pare a ne spune că cine se gândeşte să trăiască un creştinism fără Hristos este la fel cu cel care se veseleşte cu bunurile celui care le-a furat. Dacă vom deschide casa inimii noastre înaintea Lui Iisus, care este mereu afară, cerşind fără a face zgomot, fără a protesta sau a striga, atunci vom şti să întâlnim privirea săracului Lazăr şi vom putea trece de la egoism la împărţire, de la nemilostivire la darul oferit celui care se află în suferinţă! În această parabolă, am spune că parcă viaţa noastră pământească este adeseori închisă ca sub o boltă întunecată. Privim în sus, privim în jos, la stânga, la dreapta, şi nu vedem nici o spărtură prin care să întrezărim ceva din lumea de dincolo. S-ar părea, de multe ori, că viaţa aceasta pământească nu mai are nici o prelungire dincolo. Trăim aici, doar până la cimitir şi ne îngroapă, ne pun o cruce pe mormânt şi urmează uitarea, dar nu este chiar aşa, oameni buni! Prin Evanghelia de faţă, ni se deschide o perspectivă cu totul şi cu totul nouă. Viaţa aceasta o trăim aşa cum o trăim, dar dincolo începe altceva care înseamnă viaţa veşnică. Poate că nu e indiferent unde mergem dincolo. Pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr se desfăşoară în două acte consecutive, deoarece primul ne redă evenimentele petrecute pe pământ, iar al doilea ne prezintă viaţa de dincolo, de după viaţa pământească, cea sfârşită prin moarte trupească. Mântuitorul ne arată că după această viaţă vine o altă viaţă, vine judecata: atunci se înţelege planul lui Dumnezeu. În această a doua parte a parabolei, bogatul şi săracul mor şi sunt arătaţi în faţa lui Dumnezeu. Dacă în modul lor de viaţă şi al trăirii pe pământ este o mare deosebire, să cunoaştem că în moartea celor doi deosebirea este şi mai mare. Se întâmplă că mor amândoi. Sufletul lui Lazăr, cel ce pătimise timp îndelungat pe pământ, este dus de îngeri în raiul fericit, pentru vecie.

Bucuria cea adevărată nu vine din mulţimea bogăţiilor

Despre bogat se spune numai atât: că a murit şi a fost îngropat, că trupul s-a dus în pământ, iar sufletul în chinuri, în iad. Cuprins de chinuri, cel ce nu avusese milă de semenul său, cere acum îndurare. Cel ce ţinuse ochii lipiţi de cele pământeşti, îi ridică acum. Cel ce nu văzuse pe Lazăr, trecând de sute de ori, cu nepăsare pe lungă el, îl vede acum. Nu îndrăzneşte să se adreseze direct lui Lazăr, ci îl roagă pe Părintele Avraam să-l trimită pe Lazăr să îl ajute. Cel care n-a vrut să ajute pe nimeni, cere acum ajutorul sărmanului Lazăr împotriva focului care îl chinuie şi îl mistuie. Cel ce se îmbrăca în purpură şi vizon, care se desfăta cu mâncărurile cele mai alese şi cu băuturile cele mai scumpe, se roagă acum pentru o picătură de apă, cu care să-şi potolească setea şi clocotul văpăii de-a pururi nestinsă. Aşadar, în parabolă sunt prezentate două personaje, cel mai demn de luat în seamă fiind bogatul, care este personajul negativ al pildei, dar nu pentru că este bogat, ci pentru că îşi foloseşte bogăţia numai pentru sine. El se îmbracă numai în haine care în acea vreme erau cele mai luxoase şi mai scumpe. Desigur, nu numai în îmbrăcăminte era excesiv bogatul, pentru că se veselea în toate zilele în chip strălucit, iar parabola arată că bogatul îşi oferea continuu o viaţă de lux şi de plăcere. În esenţa lor, desfătările îl fac pe om crud şi împietrit, oameni buni! De aceea, nu trebuie să-i fericim întotdeauna pe cei bogaţi, tocmai din cauza acestei dări de seamă cumplite în faţa lui Dumnezeu. Fiind nemilostivi, ei sunt ca nişte hoţi care fură şi ascund ceea ce face parte din dreptul săracilor. Furii mai pot scăpa din mâna oamenilor, cumpărând judecătorii corupţi, dar din mâna lui Dumnezeu nimeni nu poate scăpa prin sustragere. Plăcerea durează un timp foarte scurt, iar pe urmă vine chinul, o veşnicie de chin. Chiar şi luxul este împovărător pentru sufletul nostru, iar dacă tu dormi pe pat luxos şi moale, iar altcineva moare de frig într-un culcuş de paie, oare, nu te mustră conştiinţa? Nimic nu e mai amăgitoare ca desfătarea, pentru că ea te face să uiţi de Dumnezeu! Bucuria cea adevărată nu vine din mulţimea bogăţiilor, ci din fapta cea bună şi din apropierea de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ne învaţă că niciun rău aici, pe pământ, nu e rău total, ci are în el şi ceva bun. Numai diavolul este răul total. La fel, orice faptă bună sau orice bine, are şi un grăunte de rău! De aceea, oamenii răi se bucură aici pe pământ pentru fărâma de bine care există în răul lor, iar cei buni suferă aici pentru răul pe care-l conţine binele lor, astfel încât, dincolo, fiecare să fie răsplătit cu toată dreptatea, şi pentru bine şi pentru rău. Dumnezeu nu este niciodată nedrept, chiar dacă noi avem impresia că pe noi uneori ne părăseşte şi pe altul îl pricopseşte. Prin suferinţele din această lume suntem curăţiţi de păcatele la care noi, de multe ori, nici nu vrem să ne gândim sau pe care nu le bănuim. Atoatevăzătorul Dumnezeu, la lumina Lui, vede tot acest praf care se depune pe sufletul nostru şi ne întinează, dar căruia nu vrem să-i dăm toată importanţa cuvenită!

Prof. Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here