Dicţionarul general al literaturii române

138

dinu 1Articole pentru noua ediție, în pregătire (I)

DINU, Eleodor – poet, publicist. Născut la 5 februarie 1950 în com. Crușețu, Gorj. Este fiul lui Ion și al Elenei (n. Grecu) – agricultori. După școala generală, urmează Liceul agricol la Melinești (1965-66), transferat apoi la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, jud. Prahova (1966-69).

Absolvent al Institutului Militar de Rachete și Artilerie Antiaeriană – Brașov (1969-72) și al Facultății de ziaristică din București (1981-87). Locotenent și comandant de pluton (1972), ofițer în Garnizoana Craiova și Plenița (1972-1988). Redactor, prin cumul de funcție, la cotidianul craiovean „Cuvântul libertății” (1992-96) și la gazeta militară „La Datorie” (1980-1982). Realizatorul emisiunii „Viața oștirii” la Radio Oltenia – Craiova (1993-1996).

Debut cu poezie în revista liceului „Cantemiristul” (nr. 3 / 1969).

Colaborări: Ramuri, Vatra, Viața militară, Portal-Măiastra, Săptămâna. Gazeta Gorjului, Înainte.

Opera poetică: Linii întrerupte (Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1993); Fântâni în orizont (Ed. Reduta, Craiova, 1995), Ștreangul fericirii (Ed. MJM, Craiova, 2008), La margine de poeți (Ed. MJM, 2010), Zări epileptice (Ed. Ramuri, 2012).

Poezia lui D.E. „explorează lumea abisurilor lăuntrice, într-un lirism introspectiv, autoanalitic, și într-un limbaj dens, concentrat, ferit de podoabe inutile, de o sentențiozitate gnomică. Obsesia devorantă a poetului e confruntarea cu moartea” (Ovidiu Ghidirmic, 1994). Uneori inegale, chiar epatante prin „asocieri șocante de cuvinte” ori „prin limbajul rebarbativ, voit insidios” (Toma Grigore), versurile capătă ulterior „limpezimea fântânilor întrezărite la orizont” (Florea Miu), surprinzând „un spirit al epocii – Zeitgeist – care nu este numai la noi, ci în lume.” (O. Ghidirmic). Cu Ștreangul fericirii și La margine de poeți, poetul se surprinde în ipostaza pascaliană de „trestie gânditoare”. „Viziunea unei societăți agonice, în care «omul comun atârnă aevea/ în ștreangul fericirii», prilejuiește poetului acel amar de sine ventilat mereu de spiritul civic al unui sagace observator, căruia nu-i scapă «voluptatea decadenței». De aici, precum în „Orizont asfințindu-se”, acest plenar sentiment de vacuitate, de finitudine, de lehamite existențială și spirit cioranian ori de revoltă nietzscheeană, de întunecare excesivă a peisajului liric, a existenței «în lanurile neființei». «Fericirea» și «ștreangul» constituie, desigur, un oximoron tras din filosofia existențialistă, ca și sentimentul (la fel de sarcastic și ironic) al singularizării alienante transpuse într-o dolorifică autoscopie, asemănătoare mesajului „ovidian” din La margine de poeți” (Z. Cârlugea). D.E. „scrie o poezie «în răspăr», o poezie à rebours, așa cum puțini poeți actuali mai reușesc să scrie, o poezie impregnată parcă de pasta neagră din tablourile lui Goya și prin care sunt rostite adevăruri crude și incomode, despre epoca și lumea în care trăim”, o poezie „de imagini apocaliptice”, răspunzând „crepuscularismului” milenarist precum în ciclul „Orizont asfințindu-se” din volumul Ștreangul singurătății (O. Ghidirmic), mesaj mereu reluat ca un laitmotiv de artă poetică inedită în substanțialismul ei expresiv: «dacă ai ce să spui, nu te plictisești niciodată.”(Zenovie Cârlugea). Cu Zări epileptice (2012), autorul re-articulează un univers poetic aflat în aceeași zodie neagră a percepției moral-estetice, în acolade conceptual-imaginative, mărturisind nevoia de salvare în promisul „rai apocaliptic” al „vieții de-aici”: „Ce bine // că hormonii orbirii/ globale/ s-au păcălit/ lăsându-mă spectator/ la un soi de pelerinaj/ (dezagreabil)/ prin viespăria/ părților intime/ ale pustiirii./ Ce rău că libertatea/ viclean consiliată/ de ispite/ te-a înțepenit/ în pofta/ de a respira duhori/ înfiorător de tâmpe/ din ochiul sodomic/ al televizorului”. O evadare din acest univers închis, amar și bolnav pare imposibilă, răul de care suferă poetul fiind atât unul existențial cât și milenarist. În ultima sa expresie, poezia aceasta atinge limita acelui mal de siècle, trăit deopotrivă de expresioniști și existențialiști, dincolo de care nu mai este decât regăsirea împovărată a sinelui mereu în căutarea de certitudini, de redempțiuni și strategii soteriologice.

Zenovie Cârlugea

Cuvânt înainte la o nouă carte despre LUCIAN BLAGA

După o jumătate de secol de la trecerea sa în Eternitate, viața și opera lui Lucian Blaga continuă să suscite interesul monografistului și exegetului din varii unghiuri. Este momentul de a vedea unde se găsește, azi, cercetarea vieții și operei, care din sectoarele operei au beneficiat de exegezele cele mai aplicate și în ce direcție vor evolua abordările viitoare, dimpreună cu ansamblul creației artistice și filosofice. Este îndeosebi recunoscut faptul că, pe lângă mai vechea consacrare a poetului, dramaturgia a revenit, în ultimul deceniu, în prim-planul exegezei, nelipsind totodată acea integrală recuperare a memorialisticii.

De asemenea, în anii din urmă, evocarea și investigarea activității diplomatice, de la ipostaza de consilier/secretar de presă ori de Subsecretar de Stat în Ministerul de Externe, la aceea de Ministru Extraordinar și Plenipotențiar la Lisabona, a readus în atenție aspecte din cele mai inedite, menite a clarifica multe din trăsăturile personalității lui Lucian Blaga. Pe lângă memorialistica de acest gen (Corneliu Blaga, Octav Vorobchievici), au apărut studii și lucrări de sine stătătoare, rod al unor temeinice investigații arhivistice, precum, bunăoară, monografia diplomatului de carieră, dl Nicolae Mareș, privind „stația” Varșovia (din periplul european al celui ce, cu modestie, se situa „în marginea diplomației”). Direcție destul de profitabilă, în care se cuvine stăruință și atașament față de valorile diplomației noastre, în investigarea deplină și a celorlalte «stații»: Praga, Berna, Viena, Lisabona…

Nu trebuie uitată nici contribuția de excepție privind diferite etape din viața poetului (D. Vatamaniuc, Dorli Blaga, Ion Bălu, Gh. Pavelescu, Mircea Cenușă), ceea ce a permis monografierea corectă a vieții în paralel cu exegeza operei.

Scoasă din arhive pentru a fi judicios înțeleasă, viața scriitorului înainta implacabil, în ultimii ani, pe calea martiriului, marea obsesie a ostracizatului rămânând, însă, Opera și strategiile de supraviețuire a acesteia. Răul imens făcut omului, dar și creației sale, a provocat, după moarte, o revenire plenară a operei, atât sub aspect editorial cât și în plan exegetic, fapt ce a culminat, în perioada postcomunistă, cu o evaluare de ansamblu a unuia dintre cei mai de seamă scriitori români, asupra căruia planase, în varii circumstanțe, fantoma Premiului Nobel.

La o jumătate de secol de posteritate, Lucian Blaga rămâne, ca și Tudor Arghezi, în aceeași poziție valorică înaltă, în același top al popularității. S-au clarificat, după 1989, aproape toate necunoscutele, mai ales cele în legătură cu ultima perioadă a vieții sale, când atât de vitrege i-au fost vremurile! Intrat în acel con de umbră aruncat peste întreaga țară de „soarele” comunizării forțate și de o rătăcită ideologie, gânditorul a înțeles, de fapt, că acea „retragere din istorie”, asemănătoare unui val uriaș ce-l includea, nu putea fi eternă ori de durată, ci provizorie și relativizantă. De aici despovărătoarea confesiune romanescă din Luntrea lui Caron, scrisă în clandestinitate, o veritabilă mărturisire de credință, lucidă și așezată, atât ca atitudine artistică, cât și ca viziune istorică.

Încercăm, prin lucrarea de față, să facem o recapitulare exegetică a perioadei din urmă, când, lăsând în urmă un secol, Blaga intră în mileniul al treilea cu o imagine statuară cât mai probatorie și temeinică.

Desigur, nu totul s-a spus, iar acest „portret exegetic” rămâne, de bună seamă, deschis viitoarelor abordări. Importantă și de o referențialitate expresă și inamovibilă, imaginea aceasta aproape clasicizată a receptării de până acum, desfășurată pe aproape două decenii, se constituie într-un memento al pariului cu eternitatea.

Z.C.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here