In memoriam
Galina Baciu-Spahiu, ingineră, București, o adevărată enciclopedie, o adoratoare a familiei de scriitori Victoria Dragu-Dimitriu și Ștefan Dimitriu
Printr-un concurs de împrejurări favorabile nouă, a ajuns în posesia noastră o colecție de cărți de căpătâi, scrise de doi distinși intelectuali, scriitori de marcă, soț și soție, Victoria Dragu-Dimitriu și Ștefan Dimitriu, oferite de inginera Galina Baciu-Spahiu, fiica profesorului nostru de gimnaziu, trecută recent în veșnicie.
Cărțile domniilor lor au apărut în prestigioase edituri: Editura Eminescu, Editura Cartea Românească și Editura Vremea. “Pace ție, cititorule”, jurnal având ca motto: “Niciodată n-a fost mai bine și mai rău ca acum” (Nicolae Iorga), București, 2014, și romanul „Lasă zilei scârba ei”, în două volume, București, 2015, ambele publicate în cadrul proiectului eLiteratura, în format electronic și tipărit, aparțin scriitorului Ștefan Dimitriu. De la același ilustru scriitor, am primit și o carte cu traduceri din Esenin.
Pentru ca cititorul să-și dea seama de valoarea acestui roman, redăm aprecierile academicianului Florin Constantiniu, aflate pe ultima copertă, verso: „Domnul Ștefan Dimitriu are calitatea – pe care o pune în lumină în acest romann- de a ne reînvia ultimul secol de istorie românească, atât din unghiul de vedere al istoricului, cât și din unghiul de vedere al scriitorului. Pur și simplu ne face concurență nouă, istoricilor. Și nu numai că ne face concurență, dar ne depășește pe noi. Pentru că scriitorul ilustrează observația lui Iorga: „Din parte-mi, aș fi dorit să am mai mult talent poetic, ca să fiu mai aproape de adevăr. Domnul Ștefan Dimitriu are acest talent și este mai aproape de adevăr decât suntem noi, istoricii, care nu avem acest har literar”.
Dacă ar fi să i se pună un motto acestei admirabile cărți, el ar avea următoarea formulă: „Am ieșit din temnița comunistă, pentru a intra în jungla capitalistă”, formulă pe care o consider esența acestei cărți, iar eu, personal, dacă aș reedita această carte, i-aș pune acest motto.”
Romanul este precedat de o scurtă notă a autorului: ”Există adevăruri care, oricât de dureroase ar fi, trebuie spuse și asumate cu orice preț. Iar dacă istoricii își mai caută o vreme cuvintele, scriitorii și le pot găsi mult mai repede. De asemenea, ținem să precizăm că toate faptele și personajele istorice aduse în discuție sunt strict autentice.” Autorul ține să confirme, să întărească cele spuse în nota de la începutul romanului, cu privire la adevăr, prin următorul citat: „Câtă vreme duhul meu va fi întreg în mine și suflarea lui Dumnezeu în pieptul meu, buzele mele nu vor rosti niciun neadevăr și limba mea nu va grăi nicio minciună!” (Iov).
De reținut că autorul dă o configurare aparte compoziției acestui roman structurat pe capitole, iar fiecare capitol, purtând câte un titlu, se sfârșește cu o rubrică intitulată „Pulsul Planetei” ce cuprinde un spațiu de 1-2 pagini rezervat unor știri, evenimente petrecute în țară și peste hotare.
Spre marea noastră satisfacție, suntem în posesia celor douăsprezece cărți cu titluri ușor modificate ce conțin termenul „Povești”, spre exemplu: „Povești ale doamnelor din București”; „Povești ale domnilor din București”, care aparțin remarcabilei scriitoare Victoria Dragu-Dimitriu, toate apărute în Editura Vremea.
Distinsa autoare, care a fost timp de patruzeci de ani la Redacția Culturală a Radiodifuziunii, întreprinde o captivantă incursiune de cercetare a istoriei Bucureștilor, a caselor care au adăpostit personalități de mare vogă. Stând de vorbă cu urmașii acestora sau cu alte personalități aflate în temă, află poveștile adorabile ale unor culmi de viață, comori pe care le strânge în paginile acestor fermecătoare cărți, cu o valoare documentară inestimabilă. O lume dispărută, care trăiește în amintirile celor puțini rămași. Toate aceste cărți se termină cu colecții de fotografii și ilustrații.
A douăsprezecea carte aflată în posesia noastră are ca titlu ,,Povești cu cenacluri vechi din București”, 1880-1954, apărută în Editura „Vremea”, București, 2021. Având ca obiect „aventurierii cuvintelor”, „În acest București bătrân și plural (multilateral) încerc să pătrund, căutând aglomerările poeticești, locuințe anonime, redacții, cafenele, săli de curs, foaiere de teatru, subsoluri de tipografii, edituri, galerii de artă, parcări, mergând pe urmele singuraticilor, pe străduțe dosnice, intrând în câte un cinematograf, sărind dintr-un tramvai în altul, întârziind prin anticariate și librării, mult cercetate și în perfectă consonanță cu marile instituții similare europene”. O adevărată cercetare, în toată puterea cuvântului.
Privind Bucureștii cu ,,ochii scriitorilor”, cartea se deschide cu „Salonul Zoei Mandrea”. Acest studiu începe cu descrierea locuinței soților Zoe și Nicolae Mandrea: „Cândva, pe când strada General Berthelot se numea Fântânii, la numărul 34, locuia familia Nicolae Mandrea. Casa, cu două etaje și fronton cu fereastră sub acoperiș, cu un balcon măreț, sprijinit pe coloanele porticului de la intrare, cu o curte plină de copaci, există și astăzi, păstrând întregi ancadrementele ferestrelor…”.
Din nefericire, în loc să fie tratată ca o locuință de patrimoniu, atât de regimul comunist, cât și de guvernele care s-au succedat după 1989, având în vedere că i-au trecut pragul personalități de seamă ale vremii: Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, soția lui, Clara, fiica lor, Livia, I.L. Caragiale, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, medicul curant al familiei Mandrea, Kremnitz, soția lui, Mite Kremnitz, un cerc de prieteni. Locuința a căpătat alte destinații: în anii 1956-1957, Casa adăpostea căminul Școlii Tehnice de Metrologie, iar în prezent o secție de poliție. Nu s-au gândit să pună cel puțin o plăcuță.
Nicolae Mandrea (1842-1910), magistrat, fost profesor universitar la Iași, citat de George Călinescu, în magistrala sa lucrare, „Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent”, ca făcând parte din fondatorii societății „Junimea”. La București a fost cel dintâi președinte al Curții de Casație. Nicolae Mandrea era frate cu arhitectul George Mandrea (1855-1916), autorul unor proiecte de construcții din capitală: Foișorul de Foc, Casa Prager de pe Calea Victoriei, aripa dreaptă a Spitalului Colțea, Garajul Comunal din strada Berzei în funcțiune și azi, biserica Delea Veche, biserica Bazilescu și casa proprie din apropierea locuinței fratelui, Nicolae Mandrea, aflată acum în proprietatea Ministerului Educației.
Zoe Mandrea (1858-1924), născută la Craiova, era fiica lui Barbu Bălcescu, fratele mai mic al lui Nicolae Bălcescu. După mamă, Elena, Zoe Mandrea provenea din familia Aman, bunicul matern, Costache, era frate cu pictorul Theodor Aman. Erau trei surori, adevărate „Comori de frumusețe” cu har în domeniul artelor din orașul Craiova: Olga (1856-1940), căsătorită cu generalul Petre Gigurtu (1846-1918), fiica cea mai mare; Zoe, prin căsătorie, Mandrea; Ana (Netty), ultima născută (1859-1944), devenită soția doctorului Dumitru Culcer (1850-1927). Toate trei au fost înzestrate cu înclinații spre poezie, muzică și arte plastice, cu casele mereu deschise, primitoare ale unor personalități ale epocii, Ana și Olga, la Târgu Jiu și Craiova, unde aveau domiciliul. În casa din București, Zoe Mandrea organizase un salon literar frecventat de scriitori și alte personalități ale timpului mai sus-amintite. Zoe era amfitrioana unor variate acțiuni culturale. Cânta la pian, scria poezii, picta în acuarelă peisaje, o dovadă a moștenirii talentului de la unchiul ei mai mare. O compoziție florală a fost pictată în ulei pe un panou de uşă de la conacul familiei din Floreștii Gorjului. Această unică piesă de artă decorativă se păstrează la Centrul Național de studii „Mihai Eminescu” din Ipotești, amintind de sejurul poetului național la Conacul junimistului Nicolae Mandrea din Florești, Gorj, în vara lui 1878.
Șevaletul pictoriței Zoe Mandrea se află la Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu” din Bălceștii județului Vâlcea. „Numele familiei Mandrea”, arată autoarea Victoria Dragu-Dimitriu, se leagă de cel al lui Eminescu, datorită celor două vizite la Conacul de la Florești, Gorj, moștenirea Zoei, de la părinți. Sejurul lui Eminescu la Florești, pe malul Gilortului, județul Gorj, în 1878, face obiectul cărții „Mihai Eminescu. Drumuri și popasuri în Gorj”, Editura Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, 2016, scriere întinsă pe 170 de pagini aparținând remarcabilului istoric și critic literar, profesor doctor Zenovie Cârlugea, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Poate fi consultată și cartea „Pe urmele lui Eminescu”, de Augustin Z.N. Pop, Editura Sport-Turism, București, 1978, la un centenar de la episodul „Florești”. Acest moment din viața lui Mihai Eminescu este relatat și de Ioan Slavici, în „Amintiri”, capitolul „Acasă la el”: „A rămas deci ca el să plece la țară, și răposatul Nicolae Mandrea i-a făcut rost să steie un timp oarecare la moșia Florești din Valea Gilortului, unde avea și aer curat și apă bună. Pentru ca să nu steie de pomană, ceea ce el n-ar fi primit, comisiunea însărcinată cu publicarea documentelor rămase de la baronul Hurmuzaki i-a dat, în urma stăruințelor lui Teodor Rosetti, un onorar de câteva mii de lei pentru traducerea în românește a unui volum din ”Fragmente”. A rămas însă ca aceasta să fie singura carte pe care o ia cu dânsul, căci cărțile pe care le citea erau dușmanii lui.
Am trecut peste câteva săptămâni și eu pe la Florești și l-am găsit acolo sănătos tun și în voie bună. Era numai el la conacul moșiei, singur, adică în foarte bună societate!
Într-una dintre cele trei scrisori expediate de la Florești, adresată prietenului său, Toderiță Rosetti, fratele Elenei Cuza, îl informează că “Locul în care sunt (Florești) e cât se poate de frumos. Râuri, codru, șes, dealuri, munți în depărtare, frumos, adică în toată puterea cuvântului”.
Avocatul scriitor Dinu Roco căruia îi consacră cea de-a patra carte cu titlul „Poveștile unui domn din București: Dinu Roco”, născut și crescut pe aceeași stradă cu Familia Mandrea, „a lăsat amintiri frumoase”. A aflat de la bunica lui maternă, Maria Borcescu, a cărei casă era peste stradă, pe Fântânii 31, că doamna Zoe, familia Mandrea avea cinci copii, prieteni cu cei cinci copii Borcescu și cu cei șapte copii ai vecinului, general Coandă, două fete și cinci băieți. Având în vedere că i-au călcat pragul casei personalități scriitoricești cu vază, cenaclul s-a bucurat de respectul cuvenit. Zoe și Nicolae Mandrea, în calitate de amfitrioni, erau deosebit de generoși cu literații. În salonul literar, prima literatura însoțită de muzică.
Zoe Mandrea a scris o literatură memorialistică, „Icoane din trecut”, apărută postum, este citată în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, dar numai în ediția a doua, revăzută și adăugită din 1982, pregătită de Alexandru Piru. Și surioara cea mai mare, Olga Gigurtu, a scris “Amintiri și icoane din trecut”, apărută în 1935, după ce Zoe Mandrea murise. Ana Culcer, sora cea mai mică, soția medicului Dumitru Culcer, pianistă talentată și amfitrioana unor reuniuni literar-muzicale, a scris „Amintiri” despre lumea întâlnită în casa Zoei și a lui Nicolae Mandrea când, necăsătorită, a fost solicitată să stea cu surioara mijlocie, după naștere. Odată ce Nicolae Mandrea se înrudise cu Bălceștii, a publicat în „Convorbiri literare”, 1892, „Anul 1848”, după hârtiile lui Nicolae Bălcescu, articol trecut de George Călinescu la bibliografia ediției din 1941 a „Istoriei literaturii române de la origini până în prezent.”
Tradiția părinților, Zoe și Nicolae Mandrea, de a fi amfitrioni mărinimoși, ospitalieri cu literații sau cu alte personalități din domeniul artelor, este continuată de Radu Mandrea, moștenitorul Zoei. Casa Memorială „Nicolae Bălcescu” din Bălcești, județul Vâlcea, este opera lui Radu Mandrea, strănepot, pe linia maternă, al lui Nicolae Bălcescu.
Pentru a crea o imagine a celor înfăptuite de Radu Mandrea, autoarea Victoria Dragu-Dimitriu reproduce un citat din scrierea „Viață și vis, memoriile unui scriitor”, Cartea Românească, 1986, de Virgiliu Monda: „Casa de creație de la Bălcești, devenită „Casa Memorială „Nicolae Bălcescu”, este de fapt opera lui Radu Mandrea, strănepot pe linie maternă, al marelui patriot. Om cu stare și cu vastă cultură, însuflețit și de cultul ilustrului său strămoș și de predilecția pentru literatură, a modernizat vechiul conac familial, transformându-l într-o clădire impunătoare în stil românesc, a captat apa din munte, a introdus prin motoare Delco-Light electricitatea, l-a mobilat confortabil, apoi l-a donat Uniunii Scriitorilor, rezervându-și pentru sine și soția sa, Henriette, fiica lui Duiliu Zamfirescu, doar un mic apartament.
“Casa asta de creație oferea scriitorilor locul cel mai propice pentru a-și fructifica vacanța. Într-adevăr, după micul dejun, fiecare scriitor trecea la masa de scris”.
Constantin E. Ungureanu
