Voi începe acest material cam abrupt și dureros de direct prin forța subiectului pe care doresc a-l rezuma la o întrebare simplă a începutului, când, fiind copii, privim lumea ca pe un mister și punem inevitabila, inocenta dar repetabila întrebare: DE CE!? …DE CE, ce!? o să ziceți puțin contrariați așa că vă rog să mă credeți, că mie, această, intrebare atât de repetitivă, părând simplă și arareori copilăroasă mi-a zguduit liniștea de mult timp, mi-a zăpăcit existența trimițându-mă spre o lume a nedumeririi, a neliniștii existențiale, nu numai de azi, ci a existenței însăși ca parte a vieții umane, aici, pe pământ, nu pe altă panetă, mâine și după mâine… ce vine!?
…………………………………………………………………………………………………………………….
Mă sperie și mă îngrijorează sentimentul nostru de acceptare al răului și al morții, provocate din diferite rațiuni pe care cu neștiință uneori, le numim principii, aici sau aiurea în Lume. Nu știu dacă vi se pare normal să vedem în fiecare zi tot felul de fapte reprobabile care se întâmplă în jurul nostru, iar noi ne uităm ca și cum este normal să se întâmple. Îmi amintesc că după anul revoluției noastre tot ce era legat de nenorociri și erau și sunt expuse în media, îmi provocau o stare de durere și îngrijorare firească pe care le simțeam acut în ființa mea, pentru semenii noștri, lăsându-mi în memoria empatică o stare de atașament dar și de neputință în fața răului și urâtului uman, cu tot ce cuprinde el, urâtul, ce stă ascuns, din păcate, în ființa noastră.
Oare dumneavoastră nu ați trăit această stare de tristețe și nu v-ați pus întrebarea: DE CE !? eu cred că da! Iată că anii trec iar noi ne călim la școala indiferenței și a dorinței de a muri și capra vecinului, nu a noastră, uitând că aceste capre mergeau împreună la păscut, mai vorbeau și ele peste gard și nu se însingurau ca noi, ființe superioare și super- dezvoltate (cică evoluate) față de cine? A, da, față de animale, deși acestea au supraviețuit de-a lungul existenței vieții pe Pământ tocmai datorită inteligenței lor și talentului de a-și proteja evoluția față de ceilalți. Noi am rămas la stadiul de a vorbi, doar așa ne deosebim față de primate și de… alte-alea! Credem că dacă ne exteriorizăm și vorbim la o șuetă, aiurea, despre mersul lumii și de cât a furat ăla sau aia, de la noi sau de la copiii noștri sau, de ce nu, de la viitorul copiilor și nepoților noștri, e suficient! Atunci copiii care sunt aruncați la ghenă sau abandonați de societate și Stat, sau câți trăiesc prin canale, femeile care lucrează pe plantații în anumite țări și sunt umilite, bătute și violate, sau bătrâni uitați și lăsați să moară singuri, triști și bolnavi, sau câte case au fost luate de ape și duse pe apa sâmbetei, sau câte păduri se taie și noi ne îmbolnăvim, iată, de tuberculoză, astm sau alte boli din lipsa oxigenului pe cap de ființă ce încă respiră; Boli care secerau vieți în perioada foametei și războiului și ce ne calcă pragul și acum în mileniul trei, sau câți tineri pleacă aiurea în pribegie prin alte lumi mai bune și duc cu ei durerea despărțirii de părinți și țară, sau câți părinți negăsindu-și loc de muncă ori din cauza salariilor mici sau deloc, pleacă și ei să muncească pentru copilașii lor, lăsați acasă în grija unei rude sau vecine, bunici, și care duc lipsa mângâierii mamei și a tatălui; Bătrâni care la rândul lor abia își duc zilele cu o pensie de mizerie neputând să-și îngrijească sănătatea și care au și ei nevoie de ajutor la rândul lor; Mă uimesc și-mi încântă sufletul când văd copii care deși au zile când mănâncă numai cartofi, se îmbracă sărăcăcios, iarna dârdâie de frig lângă o sobiță improvizată și își fac lecțiile la lumina lămpii cu gaz, ca pe vremea lui Ion Creangă și a marelui nostru poet, Mihai Eminescu (azi în secolul invențiilor și a dezvoltării comunicării și apariția atâtor forme evolutive de comunicare și informare, un exemplu fiind facebook-ul, care oricum ne izolează și ne îndepărtează pe unii de alții, el facebook-ul fiind interlocutorul nostru zi de zi, uneori spre paguba noastră umană…) Mă gândesc cum acești copii minunați care simt atâtea greutăți pe umerii lor mici și fragili, ajung olimpici în lume, iar noi nici nu-i băgăm în seamă, nu facem nimic pentru ei sau pentru noi. Privim și atât! DE CE !?… Stăm și privim și nu ne tulbură nimic existența! Ne-am închis într-un fel de cocon și am devenit indiferenți față de toți și de toate câte se întâmplă în jurul nostru. Am început să trăim trist și blazați cu priviri bolânde și lipsite de scânteia bucuriei, fie în cuplu, fie in colectivitate. Am început să cultivăm existența lupului singuratic, care nu duce spre nimic bun, oprind evoluția rasei cum se întâmplă și la noi cu tinerii care în cuplu hotărăsc cu greu dacă să facă un copil sau mai bine… deloc! Cauza fiind nesiguranța zilei de mâine și a perspectivelor în viitorul puiului de om! Suntem ancorați într-un maraton în care toți vrem să ajugem pe locul întâi. Asta nu este rău căci duce spre competiție. Dar mulți călcăm pe suflete, ne dezumanizăm într-o luptă fără de sfârșit. Iar cei care câștigă nu sunt de multe ori și cei care merită, iar cei care ar merita bâjbâie pe la uși închise. Iar când se satură și cunosc și ei poate prea repede, starea de lehamite, pleacă prin alte zări. Iar noi ne alegem cu incompetenți care mai mult încurcă prin nepregătirea lor profesinală, iar uneori ne costă vieți omenești. DE CE!? Ce facem dragii mei în fața răului care ne înconjoară și îl privim ca pe ceva normal ce trebuie să curme vieți și destine! ?
Unde am lăsat bunătatea, mila, toleranța, înțelegerea celui neputicios, teama de urât și rău și înfruntarea lor? Unde este profesionalismul care este atât de rar și atribuit generației mai în vârstă, iar cei ce îi înlocuiesc și sunt bine pregătiți, dar puțini, majoritatea plecând după un trai mai bun, nu la noi, la alții ! Cei rămași se lovesc de lipsuri pentru a-și face meseria cum trebuie; Unde este patriotismul care duce spre evoluția și dezvoltarea unei nații (ANGLIA, ca exemplu), și care în alte țări stă la loc de cinste în sufletele oamenilor în așa fel încât cei ce vin să conducă au sentimetul onoarei și al îndeplinirii angajamentelor pentru care au fost aleși, iar ei, cetățenii, nu stau cu mâinile în sân, pun umărul pentru un trai mai bun pentru ei și generațiile următoare. De ce nu luăm exemple bune și de efect pozitiv pe termen lung de la acele țări care sunt fundamental evoluate și în care cetățenii ei sunt mulțumiți și au chipurile, nu încrâncenate și triste ca ale noastre din cauza insegurității vieții lor a copiilor și nepoților lor, ei sunt cu liniștea la ei și cu surâsul necenzurat de atâtea necazuri ca noi, încât o să credem la un moment dat că suntem rudă cu Cocoșatul De la Notre Dame de Paris!
Aici fac un popas de acoladă, amintindu-vă umanitatea și iubirea acestui personaj față de oameni! Nu știu dacă ați observat, dar suntem o țară de împrumutați la toate băncile și datori pe viață, unii, dintre ai noștri români… DE CE !? Să fie oare din cauză că economia, draga de ea, este numai pe hârtie, nu și în viața noastră? Vorba Lui Caragiale, citez: Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire…
Am încheiat citatul. Păi, în loc să dezvoltăm agricultura, noi mâncăm alimente de calitate inferioară și îmbălsămate cu chimicale cât pentru o întreagă morgă pe cap de locuitor?…Să fie o cauză și tăcerea industriei care nu mai duduie și a intrat la menopauză, epuizată de atâta neputință, ori este îngropată definitiv după ce i s-a tăiat cu pompă și emfază, bașca aplauze pâna la durerea de mâini, panglica de deschidere, sau pentru că nu mai construim nimic sau ce facem nu ține decât nițeluș, încât nici nu apucăm să ne bucurăm că avem serviciu că buimaci ne trezim in stradă fără nimic, sau că mulți lucrează în doliu-la negru, și, puțini sunt fericiții care primesc un ajutor de șomaj cât să trăiască o săptămână dintr-o lună, la diete drastice de obezitate, deși săracii, ei au greutatea corporală a țărilor subdezvoltate, dar neimpusă de noile reguli ale nutriționiștilor noștri și aceștia cam mulți pentru românul care mănâncă ce e mai ieftin, că nu are încotro, apoi ajunge la spital și nu apucă să afle uneori de la ce a făcut toxiinfecție, indigestie sau și-a dezvoltat pânditorul și cruntul cancer…Și, deci zic… că de: obrazul subțire cu sărăcie și multe boli se ține!… Atunci iar se ițește aprigă și nepăsătoare, năstrușnica dar, necesara întrebare a începutului vieții noastre: DE CE! ?…Deși, sincer vă spun, când îmi pun această întrebare, în imagine îmi apare un biet câine, costeliv, singur și părăsit, urlând la Lună…Acolo s-or găsi răspunsurile noastre oameni buni și cei cărora încă vă pasă!!! Să se fi mutat iubirea pe Lună sau pe altă planetă, iar pe noi ne paște robotizarea, încât la un moment dat nu vom mai vorbii sau gândi, doar vom zdrăngănii unii la alții iar toată industria va fi pentru, și pe ulei și tablă zimțată să nu ne apropiem unii de alții, prea mult…Oricum, ușor, ușor ne pierdem și bruma de iubire care mai sălășuiește prin sufletele noastre, dacă nu suntem vigilenți și din când în când nu ne întoarcem unii către alții pentru a ne privi în ochi mai des și unde, știu sigur, se mai pot găsi suflete frumoase, ori rămânem blazați și ne consolăm păgubos cu: românul face haz de necaz, sau ne întoarcem către umorul dulce-amar cu iz de amărăciune pe veci a nației noastre de oameni, frumoși, sociabili, devotați, harnici și iubitori de bine, și îl cităm pe unicul și nemuritorul, I. L. Caragiale, la nesfârșit ca o condamnare a zâmbetului nostru transformat într-o grimasă eternă ce ne amintește cu sarcasm amar cum putem fi : o țară de bibici, triști, dar(SIC!) reci ca o cameră de morgă cu factura plătită la zi pentru…. frigidere…Deși nu știu cine ar mai putea plăti această factură și …DE CE!?, vorba stimabilului nostru, Caragiale: Ca la noi, la nimenea, Bibicule! ‘’ …
MARIETA CĂPRĂRUȘI
