În dimineața zilei de joi, 16 ianuarie 2020, la inițiativa scriitorului gorjean Florian Văideianu, am plecat la Polovragi să stăm de vorbă cu unul dintre puțini supraviețuitori ai veteranilor de război din județul Gorj. Această acțiune de documentare, fiindu-ne necesară pentru realizarea unei lucrări monografice, intitulată „Gorjul Eroic – Cartea de aur”, care va cuprinde mai multe volume. Lucrarea este realizată de un grup de cinci persoane din Filiala Județeană Gorj a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”, astfel: prof. dr. Ion Mocioi (scriitor), jurist Florian Văideianu (scriitor), lt. col. (r.) Gheorghe Bușe (jurnalist, fotograf și secretar filială), col. (r.) dr. ing. Walter Loga (președinte filială) și Idrees Ahmed Sheikh (economist).
Un alt eveniment care ne-a grăbit această acțiune a fost decesul domnului gl. mr. (rtr.) Constantin Ispas, președintele Filialei Gorj a Asociației Naționale a Veteranilor de Război, survenit în după-amiaza zilei de marți, 14 ianuarie 2020.
La ora nouă am plecat de la stația PECO 9 Mai din Târgu-Jiu, spre Polovragi. Cerul era complet acoperit de nori, iar domnul Florian mi-a zis că s-ar putea să ningă azi. Afară era ger, – 40 C, iar pe jos, polei. Pe drum am discutat de una, de alta, mai ales povestiri din viața și activitatea domnului Văideianu, în mod special, de pe vremea când era director la Autobaza de călători Gorj.
Când ne-am apropiat de Polovragi, norii s-au risipit ca prin farmec, cerul și-a arătat splendoarea albastrului senin, iar soarele ne-a mângâiat cu razele sale. La intrarea în comună, ce doi daci de la poartă ne-au oprit, prin frumusețea și măreția lor și ne-au întrebat de scopul acestei vizite. Am coborât bucuroși și am stat puțin de vorbă cu ei. Aflând că mergem să stăm de vorbă cu un veteran de război din această comună, s-au bucurat foarte tare și ne-au invitat să facem câteva fotografii cu ei. Noi am fost încântați și, după câteva imagini nemuritoare, iluminate de razele solare, am plecat la Primăria Polovragi. Acolo, în lipsa Primarului Gheorghe Epure, plecat cu treburi la București, am stat de vorbă cu domnii Narcis Orzan – Directorul Căminului Cultural Polovragi și Gheorghe Mituță – coordonator la Ansamblul de fluierași și băcițe „Cheile Oltețului” din Polovragi. Ei știau de scopul vizitei noastre, pentru că-i anunțasem pe 15 ianuarie, la Târgu-Jiu, unde am participat, cu toții, la activitatea organizată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj cu prilejul „Zilei Culturii Naționale” și a împlinirii a 170 de ani de la nașterea poetului Mihai EMINESCU.
Domnul Mituță ne-a condus până acasă la Nenea Ion Manasia, și-i mulțumim frumos și pe această cale. Veteranul deja aflase de sosirea noastră și ne aștepta bucuros de oaspeți. Locuința sa este amplasată în apropierea vechii biserici a comunei și pe malul drept a pârâului Tărâia.
Nenea Ion, sprijinit de un baston, se ține încă vertical.
I-am făcut cunoștință cu domnul Văideianu, că pe mine mă cunoștea, apoi ne-a poftit în casă. Acolo, i-am spus pentru ce-am venit, iar el a fost foarte bucuros. Ne-a prezentat câteva documente și fotografii după care a început să ne povestească despre participarea sa la Al Doilea război Mondial. Iată ce ne-a povestit: „M-am născut la 11 aprilie 1921 în comuna Polovragi, Județul Gorj. Pe tata îl chema Constantin, iar pe mama, Ioana. După ce-am făcut patru clase, tata m-a dat la oi, să am grijă de ele. Și așa m-am făcut mare.
Înainte de război, tinerii care nu făcuseră armata făceau o pregătire militară, căreia i se spunea «Premilitară». La Polovragi se făcea în «Vatra Târgului», unde se ține Bâlciul anual de Sfântu Ilie, de către un locotenent din Sârbești, un sat din sudul comunei noastre. În vara anului 1941, după ce-am împlinit 20 de ani, eram cu oile pe livezi. Într-o duminică, după ce a venit tata la mine să-mi aducă mâncare, ne-am trezit cu milițianul din comună însoțit de doi soldați. M-au luat așa cum eram, cu cojocul pe mine și m-au dus la postul de miliție de la Baia de Fier. Eu i-am rugat să mă ducă acasă să mă spăl și să mă schimb de haine, dar milițianul nu a vrut. Și din post în post, am ajuns a doua zi, la Centrul de Recrutare din Târgu-Jiu. Acolo m-a văzut comandantul îmbrăcat cu cojocul și după ce m-a interogat, mi-a zis că o să mă încorporeze la Grăniceri, unde o să fac armata trei ani, apoi mi-a dat drumul acasă. Eram bucuros că scăpasem de «Premilitară».
La 20 februarie 1942 m-au luat militar, la Regimentul 4 Grăniceri de la Deva. După ce-am făcut șapte luni de instrucție, m-au dat la o companie de grăniceri de la Pecica, județul Arad. De acolo m-au trimis pe frontieră la Nădlac.
După 23 august 1944, când România s-a alăturat Rusiei, ungurii au băgat un tren blindat pe linia Curtici-Arad și au ocupat Aradul și zonele învecinate. Așa am fost anunțați la Pichet. În urma acestei informații cadrele militare nu au mai venit la Pichet și noi soldații, am rămas singuri, fără comandanți. Nu eram mulți. Am luat și noi armele și ranițele în spinare și am părăsit pichetul. Cocenii de porumb nu se tăiaseră de pe câmp, iar zona era plină de lanuri din această plantă. Am mers spre Pecica și apoi spre Arad, dar cu intenția să-l ocolim. Mâncare nu mai aveam, dar am găsit niște lubeniță pe câmp și ne-am potolit foamea și setea. În timpul unei nopți ne-am întâlnit cu o coloană de militari de la Gai, condusă de locotenent-colonelul Cherhait. Regimentul 4 Grăniceri a avut două companii la Gai (n.r. – Gai este unul din vechile cartiere ale municipiului Arad). Una era de transmisiuni și cealaltă nu mai știu, cred că era de cercetare. O parte dintre militari era din zonă și au știut drumurile ocolitoare. Ei aveau și 10 căruțe cu tot ce-au putut pune în ele. Dimineața am ajuns la o șosea care avea șanțurile adânci și căruțele nu le puteau trece. În timp ce ne chinuiam să le trecem drumul au venit trupele maghiare. Noi soldații am fugit prin porumb dar căruțele cu căruțași cu tot au fost capturate de unguri. Am reușit, împreună cu domnul colonel să ajungem la Mureș, pe care l-am trecut cu ajutorul unui pod plutitor și apoi am ajuns la Radna. Acolo ne-am întâlnit cu trupele Școlii de Subofițeri de Infanterie de la Radna (n.r. – Detașamentul Păuliș), care erau pe poziție. Pe drum ne-am întâlnit cu o tanchetă rusească. Pe colonel l-au luat cu ei, iar pe noi ne-au pus pe poziție pe malul Mureșului. Ne-au adus mâncare, dar noi nu aveam linguri și nici gamele. Ciorba am mâncat-o cu pumnii, făcând palmele căuș. Ne-au mai dat și niște pesmeți negri și tari. Am luptat alături de elevi patru-cinci zile, apoi rușii au adus două Katiușe pe care le-au așezat într-o vale. Acestea aveau șapte țevi, dar nu întregi ci, numai pe jumătate. Un fel de ghidaj pentru proiectil (un fel de rachetă). După ce încărcau cele șapte proiectile, ca să le dea foc, trăgeau de capătul unei funii lungă de 7 – 8 metri, pentru a nu-i rănii suflul acestora când zburau din instalație. După mai multe trageri au spart frontul inamic, iar noi am trecut la ofensivă. Ajutați și de alte trupe, române și rusești, am reușit să-i alungăm și din Arad. Ne-au ajutat și voluntarii de la Divizia «Tudor Vladimirescu» care fuseseră prizonieri în Rusia. Rușii, marea majoritate erau oameni buni. Cazacii nu cantonau în sate, ci pe câmp și consumau mult pește.
La Oarba de Mureș s-a dat un mare atac. Au intrat pe poziție trei mii de soldați români. În urma atacului nu s-au mai întors decât șase sute dintre ei, nevătămați. Au murit foarte mulți, iar unii au rămas schimosiți. Atacul dat a fost greșit, așa am înțeles eu, dar așa este la război. De drag nu a venit nimeni.
Eu nu am fost rănit pe timpul luptelor. La 20 mai 1945 m-au lăsat la vatră. După șase luni de stat acasă, m-au chemat iarăși la oaste. Se înființase Regimentul de Grăniceri de la Oradea și nu aveau trupe. M-au ținut șase luni până s-au instruit tinerii recruți, apoi m-au lăsat definitiv la vatră.
Pe Front am fost numai nouă luni, din 23 august 1944 și până la 20 mai 1945. În anul 1950 am fost decorat cu Medalia «Eliberarea de sub jugul fascist».
La data de 5 decembrie 1988 m-am înscris în Asociația Veteranilor de Război Antifascist de la Ministerul de Interne și am primit Legitimația de Veteran din Războiul Antifascist cu numărul 3754, semnată de gl. lt. (r.) Andrei Neagu.
La 10 aprilie 1991, am fost înaintat la gradul de sergent, primind Legitimația nr. B-8-194147, semnată de generalul (r.) Emil Mihuleac.
La data de 29 aprilie 2012, am primit o Diplomă Aniversară semnată de colonelul (r.) Pența Augustin, în care am gradul de plutonier în rezervă.
Peste trei luni voi împlini 99 de ani. Mulțumesc lui Dumnezeu că încă mă mai țin picioarele și mintea nu-mi este afectată de vreo boală.
Vă mulțumesc mult că mi-ați fost oaspeți și mă rog la Dumnezeu să ne dea sănătate și să mai veniți și altă dată”.
I-am mulțumit și noi lui Nenea Ion Manasia, i-am dat o revistă „Gorjul Eroic”, ne-am luat rămas bun de la el și de la doamna care-l îngrijește și am plecat mulțumiți de această întâlnire și fascinați de povestirea sa.
Afară era soare și frumos, dar când am ajuns la Scoarța s-a lăsat o ceață groasă de nu mai vedeai decât câțiva metri în față.
Lt. col. (r.) Gheorghe Bușe, secretar executiv al A.N.C.E.„R.M.” Gorj
