Ion Alexandrescu (regizor), George Drăghescu (actor), Marian Negrescu (în rolul primarului) au insistat să văd şi eu piesele lor pentru copii. Cum nu mi-am pierdut copilăria (încă!) şi cum am tot recuperat-o de printre crestele amintirilor în cadrul săptămânii „Şcoala altfel”, m-am decis, fantast cum mi-s, să vizionez, într-o miercuri şi-ntr-o joi (de „marţea” de trăznete mă feresc), dând iar timpul înapoi. Pe „Păcală” cel vestit, Făt-Frumosul cel sucit. M-am trezit teleportat într-o mare de prinţişori şi domniţe, gălăgioşi, excedent comunicativă şi abia ţinută în mâni de dascălii şi dăscăliţele lor.
Îi sorbeam din priviri, ca unul care n-am încă nepoţi, dar care, nostalgizându-mi tinereţea, crescusem doi băieţi, îi pregătisem pentru viaţă, pentru şcoală, dimpreună cu soţia mea Gabriela, fără să mă fi plictisit vreodată.
Abordarea unor spectacole teatrale cu şi despre Păcală şi „acoliţii” lui, fiind o chestiune dificilă în primul rând hermeneutic, şi abia apoi estetic, artistic, social şi politic, l-am provocat la o discuţie lămuritoare pe regizor, pe Ion Alexandrescu. Care mi-a zis cam ce-a crezut el de cuviinţă, informaţiile urmând a le utiliza pe parcursul întreprinderii de faţă.
Redactez cronica dramatică de faţă cu o nedisimulată rigoare a peniţei cu cerneală albastră, pe alocuri, neagră pe de altele. Ce vreţi? Sunt scriitor cu pretenţii şi disponibilităţi neepuizate total. În incinta Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” intra ca-ntr-o sărbătoare a spiritului şi ca într-o bucurie a sufletului. Ca spectator, versat (controversat, nu, vai de mine, asta mi-ar mai lipsi?!) mi-am încordat simţurile şi am sfârşit prin a râde-plânge, ca şi Nichita Stănescu, deşi montarea se derula parţial feeric, parţial epopeic. Umbrele unor Papaiani şi Saizescu vegheau de pe pereţii Templului Hermeneutic, dar actorii, destoinici, năzdrăvani, ludici, deseori plusând interacţionist cu sala plină la refuz (eu abia mi-am rezervat un scaun pe partea dreaptă a zidului).
Umorul şi satira s-au împletit armonic şi dizarmonic, adică modern şi postmodern, iar actorii s-au tăvălit la propriu pe jos, dezlănţuiţi de dinlăuntrul fiinţei lor până la nebunie, sfârşind prin a-i transporta pe micuţii de pe „fotolii” într-un univers fictiv concupiscent, într-un orizont moral-educaţional dezartificializat/renaturalizat, căci ochii – observându-i, eu cronicarul dramatic benevol – le străluceau iar corpurile fragile le încremeniseră de surpriză şi încântare.
Regizor la Păcală I şi II a fost profesorul Ion Alexandrescu. L-am invitat la „Cafeneaua hermeneutică” pentru un dialog şi am descoperit un bun comunicator. Mi-a explicat că, da, copiii trebuie să ştie că există un personaj care ne judecă prostia şi moravurile urâte. Din păcate nu e atât de bine pus în evidenţă la vârsta copilăriei. Păcală e citit, profesorii îşi fac datoria la clasă, dar au şi ei nevoie de ajutor. “Noi, cei de la T.D. E.G. Târgu-Jiu, ne-am oferit să-i ajutăm, reconsiderând şi scenic acest simbol pur românesc care a rămas Păcală. Copilul care vizionează acest spectacol va fi fericit cât va avea în faţă derularea pe viu a poveştii transromâneşti şi transdramatice. Şi noi, actorii, avem datoria de a contribui la şlefuirea gustului estetic al copilului şi desigur la dezvoltarea, prin spectacol atractiv, a propriului lor limbaj.” „Mă gândesc – a ţinut să pună şi un accent ontologic, regizorul Ion Alexandrescu – şi la a-i da copilului bucăţica lui de bucurie însufleţită, dar şi de a-i provoca să vadă o poveste cât mai adevărată prin jocul dezinvolt al actorilor, prin elementele care compun transistoric/transsocial/transpolitic o piesă de teatru, decorul aferent”.
„Să nu uităm – Ion Alexandrescu a ţinut a pune şi accentul axiologic de rigoare – că Măria Sa Copilul este cel mai aspru critic al interpretării, al Ştiinţei, al veridicităţii, al naturaleţii / al Societăţii / al Politicilor și Politicianismului, al îmbogăţiţilor pe căi frauduloase… Fără Emoţia estetică, pe copil nu-l poţi câştiga. Şi nici fără Firescul pe care numai actorii îl pot propune”.
Judecata morală de tip Păcală e usturătoare dar necesară, doresc să adaug şi eu, cronicarul dramatic de serviciu.
De altfel, însuşi Ion Alexandrescu a punctat esenţial: „Motivul pentru care montez aceste piese este morala, care e chiar frumosul. Dacă frumosul poate fi citit fără a aduce într-un contrapunct totul, binele într-un spectacol trebuie a fi developat şi pus în pagină de personaje, care slujesc cât mai convingător, răul ori binele”.
Deci teatrul, conchid eu, nu şi-a pierdut încă funcţia educativă sau paideia. Păcală se află neostoit în slujba celor care sunt înăbuşiţi de prostia şi nimicnicia omenească, năpăstuiţi de nedreptăţi şi de-o justiţie coruptă. Realizarea propriu-zisă a montării e de tip „mister medieval”, petrecut de un personaj colectiv, îngerii. “În prima montare, cea după Petre Dulfu, îngerul povestitor e Sorin Giurca. Apoi am adaptat povestea lui Ion Ghelu-Destelnica unde tot acest personaj colectiv, grupul de îngeraşi, ajută pe Păcală şi pe Păcăliţa să descopere nedreptăţile făcute Floricăi de un popă şi soacra lui. Păcală (interpretat, cu aceeaşi „ezitare” strategică şi cu acelaşi aplomb comic de George Drăghescu) şi Păcăliţa (în care Monica Sfetcu a fost la fel de convingătoare şi jucăuşă) îşi vor continua peripeţiile/peregrinările prin lumea strâmbă, cu farsele lor s-o îndrepte pe unde se mai poate.
Iar copiii, mici şi mari, o să-i aplaude îndelung. Căci vai, România de azi are mai abitir ca niciodată nevoie de Păcală şi de soaţa lui Păcăliţa.” (Ion Alexandrescu)
Ion Popescu-Brădiceni
