Din „Pridvor de septembrie”, Zoia Elena Deju s-a dizolvat într-o violetă magie. Ca de obicei, viaţa întrece realitatea dar nu o poate substitui. Cuvintele răsar nerostite, căci n-au depăşit stadiul de „rugăciune în cerul gurii”.
Cum „spornică e amintirea logostelei”, poeta aşteaptă „la capătul drumului o altă poveste mai împletită în cinci şi şase şi mai altcumva”.
Povestea cea veche se va face nouă, dar „mai trebuie o rouă de lumi uitate şi o magie miezonoptică”.
E limpede, Zoia Elena Deju e apolinic-dionisiacă, e orfico-panică, îşi instalează microdiscursul reflexiv, postmetafizic, în smerenia dimineţii conjugată cu veşnicia lunatică, apoi poemul care roteşte sori îşi mută stelele în diamantul şlefuit de arderea-de-tot al cărei fum nevăzut se răsfrânge „în ochiul fântânii/ în cercuri de apă-ncepută de un duh”.
Duhul îşi sporeşte în taină poemul în chilia sufletului, în joia cea mare; estimp „tăcerea se naşte din mirare şi disperare în ea/ cu ea începe răsăritul din ape/ asfinţitul (amiază în balta de sânge)”.
Asemenea viziuni posttrakliene, neoexpresioniste, caracterizează mai toate microtextele acestei plachete, unde columnista Zoia Elena Deju priveşte intens, bate în tâmpla muntelui sacru şi un izvor va bolborosi (imaginea e grigurciană) o nouă poveste de viaţă şi de moarte, şi nuiaua-i de fântânar vrăjitor cu luciditatea şlefuitorului de lentile va scoate din apele lustrale din adâncuri „susur de perlă plânsă de însuşi Demiurgul”.
Mesaje cifrate marchează „calea ca într-o poveste din care nu mai e drum înapoi” şi „va porni în vâltori un râu dornic de mări bolborosind” (motivul e redundant şi trădează ideea iruperii din subteranele subconştientului a unor magme haosmice, din care se înalţă „o scară semeaţă spre ea cum umbra poemului peste mare”) „o poveste cu sânziene şi zmei”.
Mitologiile, mitografiile Zoiei Elena Deju răsar „din potrivirea (argheziană) a poemului cu respiraţia (blagiană) şi vădesc propensiunea într-un imaginar constelat în jurul dorului de întoarcere ori în jurul unui „fagure ceruit.”
„Taur ridicat din praf, poemul îşi scutură coama”, iar poeta „scăpărând la zile mari într-o spectaculoasă chită de fragi”, „ingenue chipuri”, „fericiri şi mirări neofite”, „cu amintirea toiagului” cutreieră povestea către Ţara Făgăduinţei, apoi iese din ea „cu însemnele meritate”; e vorba despre meritul de-a fi scris „poemul cu toată cenuşa cum tăcerea fierbinte între cuvinte”, ori despre meritul de-a fi instituit „pânda poemului între lumină şi umbra de veghe în lanuri târzii”.
Cu asemenea „alesături pe pânza vremii”, Zoia Elena Deju contemplă printr-o „fereastră aprinsă luciul unei mări, iluzoriu”, cum însăşi arta este o iluzie a vieţii, cum însuşi Metafora e „pâlnia devoratoare” prin „văile plângerii” a unor „eterne migraţii” în azur.
Categoric, noua-i apariţie reprezintă în planul propriu-zis (poien+poesis), o evoluţie. Poate nesperată, dar cu atât mai fericită. Se poate îmbunătăţi un stil, se poate autocenzura expresia până la limpiditatea transretorică, până la cristalizarea dicteului în „clasice” (re)formulări lirice „din pridvor de septembrie”.
Ion Popescu-Brădiceni
