Octavian Goga, poetul ,,cântării pătimirii noastre”, este descendentul și continuatorul unor figuri de luptători din zbuciumata istorie a Transilvaniei, duce mai departe mesajul iluminist al Școlii Ardelene și gândirea poetică militantă a lui Andrei Mureșanu și George Coșbuc, este influențat, de asemenea, de mișcarea memorandistă prin care se regrupează energiile intelectuale ale Ardealului. Considerându-se ,,o verigă” într-un lanț de evoluție, Goga afirmă că ,,nu sunt decât continuatorul normal al simțirii generale, pe care, în mod firesc, am dus-o și eu cu un pas mai departe.”
Crezul său literar, confesiunile se încheagă în forme precise în ,,Fragmente autobiografice” și în ars poetica lui Goga, ”Rugăciune”, poezie care deschide primul și cel mai însemnat volum, cu titlul ”Poezii”, apărut în 1905. Bardul Ardealului devine exponentul unei țări care nu poate să vorbească. ,,Ardealul nostru e mut astăzi. Durerile noastre n-au fost niciodată auzite la Viena”, de aceea, ,,sufletul meu s-a organizat din primul moment pentru protestare, pentru revoltă, cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit în viață și din care a derivat formula mea literară”. ,,Viața din Ardeal te împingea la o protestare permanentă și nu îngăduia o retragere de ivoriu”, adică izolarea de viață, de realitățile vremii (,,turn de fildeș”).
Poetul trebuie să fie, în primul rând, ,,un mare pedagog al neamului” său oprimat: ,,Și cu povara ta-nțeleaptă, / În veci spre cei rămași în urmă, / Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă!” În concepţia sa, scriitorul trebuie să fie ,,un luptător și un deschizător de drumuri”: ,,În suflet seamănă-mi furtună / Să-l simt în matca-i cum se zbate, / Cum tot amarul se revarsă / Pe strunele înfiorate, / care să-și transforme glasul în trâmbiță de alarmă: ,,Încheagă-și glasul de aramă / Cântarea pătimirii noastre.”
Octavian Goga, ,,poeta civis”, transpune, în opera sa poetică și în publicistică, realități istorice și sociale concrete din Transilvania înrobită Imperiului Austro-Ungar. Poetul a realizat o adevărată monografie lirică a satului transilvănean, un sat strivit de nedreptăți sociale. ,,Mi-am zis: trebuie să fac în versuri monografia sufletească a unui sat din Ardeal, cel mai mare rezervor de energie națională”. ,,Deci eu, din fragedă copilărie, am urmărit satul, cu toate figurile lui, cu frământările și cu bucuriile, de la botez până la coborârea în mormânt.”
Octavian Goga, ,,poeta vates” (proroc, vizionar, mesianic, augur) se înscrie în mesianismul romantismului românesc, prin excelență, activ, dinamic, militant, care își are izvoarele în epoca patruzecioptistă, amintind de poetul transilvănean, Andrei Mureșanu, al cărui mesianism este evidențiat de Mihai Eminescu, în ,,Epigonii”: ,,Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet”, profeție prezentă și în ”Cântarea României” de Alecu Russo sau în ”Mircea cel Mare și solii”, de Dimitrie Bolintineanu.
Profetul Marii Uniri, Octavian Goga, prevestește sosirea unor vremuri când se va împlini un vis de secole al românilor: ”Avem un vis neîmplinit, / Copil al suferinții, / De jalea lui ne-au răposat / Și moșii și părinții./ Din vremi uitate, de demult, / Gemând de grele patimi, / Deșertăciunea unui vis / Noi o stropim cu lacrimi.” (”Noi”); ”Din casa noastră unde-n umbră / Plâng doinele și râde hora, / Va străluci odată vremii / Norocul nostru – al tuturora;”. ,,Voi singuri străjuiți altarul / Nădejdii noastre de mai bine” (”Plugarii”)
Elegia eroică ,,Oltul”, scrisă la Budapesta, înainte de a vedea râul cu acest nume, este o adevărată capodoperă, care i-a făcut lui Caragiale o impresie excepțională: ”Mă, da’ să știi că are talent!”. Oltul, care, simbolic, unește Ardealul cu Valahia, este martor al istoriei neamului, este un exponent al sufletului național: ”Drumeț, bătut de gânduri, / Ne lași atât de greu pe noi, / Îmbrăţișându-ne câmpia, / Te uiți adesea înapoi. / Așa domol te poartă firea, / Căci duce unda-ți gânditoare:/ Durerea unui neam ce-așteaptă / De mult o dreaptă sărbătoare”; ,,Neputincios pari și tu astăzi – / Te-a-ncins cu lanțuri împăratul. / Cu unda ta strivită, gemem / Și noi, tovarășii tăi buni, / Dar de ne-om prăpădi cu toții, / Tu, Oltule, să ne răzbuni!”. Natura istorizantă, dezlănțuită, este solidară cu poporul. În finalul poeziei, imprecaţia ridică lamentația la înălțimea tragicului pur. Este sugestivă imaginea forței răzbunătoare a naturii, a Oltului, în sens propriu, imposibil, dar poezia este metaforă, este inefabil. Finalul devine un blestem apocaliptic: ,,Să verși potop de apă / Pe şesul holdelor de aur, / Să piară glia care poartă / Înstrăinatul nost’ tezaur; / Țărâna trupurilor noastre / S-o scurmi de unde ne-ngropară / Și să-ți aduni apele toate – / Să ne mutăm în altă țară!”. Poezia ”Apostolul”, de asemenea, are un final mesianic: ,,Drept-vestitorule apostol / Al unei vremi ce va să vie!”
Lăutarul Laie Chiorul, ,,Cântăreț pe patru strune”, caută să-l convingă pe ziditor că ,,sub ochii lui neștiutori stă să piară un neam care, pentru bogăția lui spirituală, merită să dobândească steaua norocului” său: ,,Ni s-ar stinge-atunci necazul/ Ce de mult ne petrecea: / Între stelele de pază / Am avea și noi o stea.”
În ,,Poveste” (1914), un biet bunic, ”cu barba albă”, vorbind în numele tăcutului Ardeal, începea povestea: ,,Doi ochi avea împăratul… Dar, de râdea cu unul, plângea cu celălalt…” Bătrânul constată: ,,Ei, ochiul care râde, noi, ochiul care plânge…”; ,,Căci cine-mi spune mie ce vom avea noi mâne: / Doi ochi ce râd în soare, ori doi ochi care plâng?”. Din fericire, profeţia e favorabilă: ,,Doi ochi ce râd în soare”. Dar profeția lui Octavian Goga devine apoteotică în finalul poeziei ,,Clăcașii”, poezie care își are geneza pe dealurile din marginea Crăciunelului de pe Târnave, satul natal al tatălui, unde își petrecea copilăria autorul. Nu putea fi Rășinari, unde s-a născut Goga, localitate apropiată de Sibiu, comuna care n-a făcut parte din iobăgia din trecut, fiindcă, sub stăpânirea ungurească, era considerată „fundus regios”, în românește, ,,slobod crăiesc sat”. Poezia cuprinde trei tablouri: cadrul natural, în miez de vară fierbinte, înfățișarea sugestivă a clăcașilor, ”oșteni fără nume”, în antiteză cu stăpânul gliei, prânzul mizer al clăcașilor și mama care își alăptează pruncul. Mesajul poeziei reiese din caracterul mesianic prezent în finalul acesteia. Prin transformarea realității, ,,fătul adumbrit de spice / Adormit pe-un așternut de glugă”, ”solul sfânt ”, ”înfricoșatul crainic izbăvitor durerilor străbune” va deveni ,,Nou-întrupatul suflet de Mesia”, ,,județul ceasului de mâne”: ”El va întrupa în strigăt de chemare / Cuvântul sfânt ce azi adăpostește, / În licăriri de tainice altare, / Biserica nădăjduirii noastre. / Și strigătul întraripat va crește.” Atunci, ,,în ziua mare – a învierii”, acești ,,străjeri ai Amarului” vor fi dezrobiți; ,,Când suflet nou primește întrupare, / Și-n strălucirea razelor de soare / El hărăzește vremii-mbătrânite: / Veșmântul nou, de nouă sărbătoare”. Desigur că prin metaforele: ,,Biserica nădăjduirii noastre”, ,,Ziua mare-a învierii”, ,,județul ceasului de mâne”, ,,veșmântul nou, de nouă sărbătoare”, ,,Nou-întrupatul suflet de Mesia”, Octavian Goga transfigurează ideea Marii Uniri, consfințită de Marea Adunare de la Alba Iulia, din ziua de 1 Decembrie 1918.
Ideea Unirii Transilvaniei cu Țara Românească și Moldova, având ,,Carpații șira spinării”, cum spunea Delavrancea, o năzuință a neamului românesc de pretutindeni, devine un subiect și al publicisticii sale. Strălucitul orator, Octavian Goga, a publicat o serie de articole cu titlul ,,Ardealul vorbește”, în ziarul ,,Epoca”.
În ziua de 8 iunie 1917, cu ocazia depunerii jurământului voluntarilor români din Austro-Ungaria, cu un efectiv de 116 ofițeri și 1200 de soldați, sosiți la Iași în 6 iunie, orele 16, și primiți cu urale de un numeros public, a avut loc o puternică manifestație în Piața Unirii, unde Octavian Goga a rostit ”Cuvântarea” publicată în 10 iunie 1917, în ziarul ”România”. În jurul monumentului lui Alexandru Ioan Cuza, s-a jucat ”Hora Unirii” și s-au cântat cântece patriotice. Jurământul voluntarilor ”leagă pentru totdeauna sufletul Ardealului cu flamura României”. ,,Prin acest jurământ, voi sunteți cetățeni liberi ai României”, sub dinastia regelui Ferdinand. România ,,e patria voastră, ea e patria Ardealului întreg”. Octavian Goga a avut marele noroc care n-a fost dat oricui, să vadă împlinindu-se cel mai frumos vis al inimii sale: România Mare, România întregită.
În revista ,,Țara noastră”, Octavian Goga va publica o serie de articole privind consolidarea Marii Uniri: ,,Afirmarea ideii naționale” (nr. 41 din 14 octombrie 1923), ”După cinci ani” (nr. 49 din 9 decembrie, 1923). Iată câteva citate din articolele menționate: ”Pentru păstrarea neștirbită a unității politice, realizarea desăvârșirii unirii sufletești a fost ținta noastră”. Pentru aceasta, ”am combătut regionalismul ca doctrină politică”. ”După cinci ani, România unită se înfățișează ca un organism în continuă consolidare, iar ideea națională ca un fluid miraculos s-a revărsat în aceasta vreme”, îndeplinindu-se și o ”coeziune sufletească”.
Tot în revista ”Țara noastră”, nr. din 8 februarie 1931, Octavian Goga publică articolul ,,Ideea Unirii”, cu subtitlul ,,Conferință la radio pentru tineret”, în care afirmă că ,,Ideea de unire” a fost o năzuință de veacuri a neamului românesc, că permanent a fost un contact între Ardealul înrobit Imperiului Austro-Ungar și cele două țări române: Moldova și Țara Românească. Peste ,,hotarele meșteșugite era o comunicare tainică, ca de la atom la atom”. Autorul realizează o sinteză istorică asupra fazelor de pregătire a Marii Uniri, amintind de: ,,barda lui Mihai”, răzvrătirea lui Tudor din Vladimir, activitatea lui Gheorghe Lazăr, unirea bisericii cu Roma, Școala Ardeleană, generația patruzecioptistă care a pregătit Unirea celor două Principate în 1859, Războiul de Independență și proclamarea Regatului (Carol I) și Primul Război Mondial. Sunt pașii parcurși până la înfăptuirea Marii Uniri. Spre finalul ”Conferinței”, Octavian Goga afirmă: ,,O singură personalitate stăpânește de sus de la înălțimi siderale neatinse încă la noi, cerebralitatea neamului, Mihai Eminescu, poetul și cugetătorul. Creațiunea lui artistică e cea mai înaltă culme, cugetarea lui politică rostește sentințele definitive”. Poet, dramaturg, publicist, om politic și orator, ,,poeta vates” și ,,poeta civis”, Octavian Goga a fost un profet și un militant pentru unitatea națională a românilor, un poet al satului și un poet național ca și Eminescu. E bardul Ardealului. Cu prilejul morții lui Octavian Goga, Tudor Vianu scria: ,,Vor trece ani în scurgerea neistovită, vor apărea mereu copii care vor crește și tineri care vor îmbătrâni și undele acestui râu (ale Oltului) vor purta de-a pururi imaginea lui Octavian Goga, așa cum, în nopțile senine, valurile Oltului duc pe crestele lor, chipul strălucitor al luminii.”
La un an de la moartea lui Octavian Goga, scriitorul maghiar Alex Kibedi a publicat o culegere din versurile poetului român. În ,,Prefața” culegerii, Kibedi îl prezintă elogios pe traducătorul lui Petöfi, Madach sau Ady Endre. Vorbind despre Goga și Petöfi, traducătorul maghiar, Alex Kebedi, adaugă: ,,Dar cântecele celor doi poeți nu dorm acoperite ca două fulgere uitate… și ne-am bucura foarte mult dacă cântecele lui Goga, lacrimile scumpe ale sufletului românesc, ar trezi ecou în sufletele maghiare, ar face să curgă și lacrimi maghiare. Căci… în inima poporului maghiar și român, bucuria și durerea au râs și au plâns totdeauna pe aceeași vioară și pe aceeași coardă.
Constantin E. Ungureanu
