Centenarul Marii Uniri – Mihai Eminescu și idealul unității naționale a românilor

1862

,,Greşalele…în politică…sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se întunecă pentru zecimi de ani înainte viitorul ei” – Mihai Eminescu

De la început, se cuvine să evidențiem două lucruri: moldovenii dincoace și dincolo de Prut au o vădită înclinație spre zona artisticului și ei sunt aceia care i-au dat pe cei mai de seamă slujitori ai artelor. Ei l-au dat pe Eminescu, ”poetul nepereche”, pe nemuritorul Ion Creangă, pe impunătorul Mihail Sadoveanu, pe muzicienii George Enescu și Ciprian Porumbescu, pe Ștefan Luchian, Octav Băncilă și pe Ion Irimescu și alții. Nici de oameni de știință nu duc lipsă: Dimitrie Cantemir, acea minte atotcuprinzătoare, un renascentist cu viziuni iluministe, grandiosul Nicolae Iorga, criticul literar Eugen Lovinescu și celebrul George Emil Palade, cuceritorul Premiului Nobel etc. Iată că afirmația lui Miron Costin se adeverește: ”Nasc și la Moldova oameni!”.
Mihai Eminescu, o mândrie națională a românilor, pe lângă faptul că a înzestrat literatura română cu valori artistice inestimabile, contribuind din plin la măreața construcție poetică a lumii, a fost un model de implicare în viața publică, așa cum și-l amintește Ioan Slavici, în ,,Amintirile” sale: ”Era nu numai poet și cugetător, ci totodată un om de acțiune, înzestrat cu un bun simț practic.” Același afirma că Eminescu ,,trăia mai mult cu sufletul decât cu trupul” și ,,mai mult pentru alții.”
Această pasiune a implicării în viața publică s-a manifestat de timpuriu, din perioada adolescenței, pe când se afla, pentru studii, la Cernăuți, avându-l ca profesor și mentor pe Aron Pumnul, tribun al revoluției de la 1848, în Transilvania, refugiat de teama represiunilor autorităților maghiare, care îi urmăreau pe revoluționari. Pentru Eminescu, Aron Pumnul era ”personificarea unui principiu, sufletul nemuritor neapărat, care a dat consistență și conștiință națională maselor și a făcut din ele o națiune.” Aron Pumnul era tare iubit de elevii săi, pentru blândețea și răbdarea lui, pentru patriotismul pe care îl insufla. Acesta preda limba română și puțină istorie națională. Profesorii aveau pe acea vreme obiceiul să primească copii în gazdă în schimbul unor neînsemnate servicii. Eminescu locuia în gazdă chiar la Aron Pumnul, în cămara în care se afla o bibliotecă clandestină, îndeplinind și funcția de bibliotecar. Împrumuta cărți tuturor elevilor. Citește ”Lepturariul românesc” al lui Aron Pumnul, în șase volume (1862-1865), o masivă antologie de literatură, cu prețioase informații referitoare la scriitorii cuprinși în ea. El face cunoștință cu scriitorii prepașoptiști și pașoptiști pe care îi elogiază în ,,Epigonii”. Citește și scrieri de istorie națională, ,,Letopisețele” editate de Mihail Kogălniceanu și despre corifeii Școlii Ardelene. Cel mai apropiat coleg al său, Teodor V. Ștefanelli, spunea că Eminescu ”cunoștea gramatica și literatura română mai bine decât noi toți.” În ianuarie 1866, Aron Pumnul a trecut în cele veșnice, spre jalea școlarilor români, dar cel mai afectat era Mihai Eminescu, dedicându-i și prima poezie. După moartea mentorului său, în 1866, îndeplinindu-i parcă o ultimă dorință, Mihai Eminescu pleacă pe jos în primul său drum, simbolic, în Transilvania, la Blaj, vestitul centru al vieții culturale românești. Trecea prin Bistrița, locul în care s-a născut și și-a petrecut ultimii ani din viață Andrei Mureșanu. Tot aici, în cimitirul din Bistrița, va fi înmormântat Matei, fratele său, decedat în 1929, la 73 de ani. Trecea și prin Năsăud, apoi prin Târgu Mureș. Drumețul acesta, îmbrăcat în haine slăbuțe, istovit de drum și de foame, era condus de dorul fierbinte de a vedea Blajul, de unde a răsărit soarele românismului. Când ajunge în vârful unui deal de unde avea o vedere panoramică a Blajului, Eminescu și-a luat pălăria și a salutat strigând: ”Te salut din inimă, Romă mică! Îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea”. ”Viața pe care o duce la Blaj, afirma George Călinescu, este vrednică de aceea a lui Francois Villon sau a lui Arthur Rimbaud”. De la Blaj trimite poezii la ,,Familia” lui Iosif Vulcan. Pe 27 august s-a dus la Alba-Iulia, pentru a participa la adunarea generală a ”Asociațiunii” (ASTRA). De la Alba Iulia s-a abătut prin Bucerdea Grânoasă, satul de origine al lui Titu Maiorescu. La Sibiu era așteptat de fratele său, Nicolae. Ajutat de Nicolae Densușianu și Popa Bratu, bunicul lui Octavian Goga, trece munții, la București. Pribeag și sufleor în trupele de teatru ale lui Fani Tardini-Vlădicescu, Iorgu Caragiale și Mihai Pascaly, între 1866-1869, Mihai Eminescu vizitează mai multe localități din Ardeal şi Banat: Brașov, Sibiu, Arad, Timișoara, Oravița. ”Cutreierase în timpul tinerețelor Muntenia, Ardealul, Banatul și Țara Ungurească, se simțea deci pretutindeni, printre români, ca la el acasă”. (Ioan Slavici). Prin intermediul lui Ioan Slavici și Miron Pompiliu, Mihai Eminescu cunoaște folclorul din Transilvania, mai ales din Arad și Bihor. De fapt e cunoscută acea profesiune a sa de credință: ,,Întâmplarea a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc în cruciș și-n curmeziș.”
La sfârșitul lui septembrie, 1869, Eminescu pleacă la Viena, pentru a urma cursurile universitare. Tinerii studenți români: bucovineni, transilvăneni, moldoveni, munteni, basarabeni, macedoneni, aflați la studii, peste șaizeci, în Capitala imperiului Autro-Ungar, Viena, activau în două societăți, care să le reprezinte interesele lor, militând pentru ideea unității naționale. Ioan Slavici și Al. Chibici-Râvneanu erau cei mai buni prieteni ai lui Mihai Eminescu. La propunerea lui Mihai Eminescu și Ioan Slavici, cele două societăți se contopesc într-una singură: ,,Societatea Academică Social-Literară ”România jună”, având ca deviză: ,,Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!” Scopul acestei societăți era ca, prin activități social-culturale specifice vieții studențești, să-i unească pe studenții români veniți de pe toate meleagurile românești în jurul acelorași idealuri naționale. Poetul Mihai Eminescu debutează în publicistica politică cu un articol, ”Să facem un Congres”, apărut la 17 martie / 5 aprilie 1870, în ziarul ”Federațiunea” din Pesta/. Articolul este urmat de încă două, intitulate ”În unire e tăria” și ”Echilibrul”, semnate cu pseudonimul Varro, în care susținea dreptul românilor din Transilvania de a participa activ la viața politică prin organizarea unui congres menit să proclame autonomia Transilvaniei, a cărei populație majoritară o constituiau românii. Atitudinea poetului față de dualismul austro-ungar, care-i suspendase Transilvaniei, în 1867, dreptul la autonomie, este categorică. Reproducem două citate din articolul ”Să facem un Congres”: ”Oricare bun cetățean are datoria de a se ocupa de viitorul patriei sale și de aceea și românii, prin natura lucrurilor, au datoria de a provoca un congres general al lor, care să determine atitudinea națiunii românești față de o eventuală schimbare a sistemei constituționale.” ,,E timpul să declarăm neted și clar că în țara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orișicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemți. Suntem români, vrem să rămânem români și cerem egală îndreptățire a națiunii noastre. Față de orice încercare de deznaționalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală și conștienți de drepturile ce ni le dă aboriginitatea (originea, situația de locuitorii băștinași) noastră și spiritul secolului: ,,Cine sunt acești oameni și ce vor ei în țara noastră?”. ,,În ,,Echilibrul”, afirmă Eminescu, am susținut autonomia Transilvaniei… dreptul ce-l are fiece popor de a-și determina voința prin lege și de a avea un propriu organ pentru formularea acestor dorințe, o legislativă.” În anul 1870, de Anul Nou, Eminescu, împreună cu alți colegi, s-a dus la Döbling, lângă Viena, unde se afla Al. Ioan Cuza, fostul domnitor, fiind bolnav. Din relatările lui Iacob Negruzzi, sosit în vizită la Viena, aflăm că Mihai Eminescu, în vara anului 1870, era preocupat de ideea organizării unei serbări la Putna, pentru a comemora împlinirea a patru sute de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna (1470-1870), zidită de Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, care își are acolo mormântul.
Întrunirea ar fi trebuit să aibă loc în 1870 și să fie urmată de un congres al studenților din țară și străinătate, dar, din cauza izbucnirii războiului franco-german, a fost amânată pentru anul 1871. În numele Comitetului acestei întruniri, Eminescu trimite ”Convorbirilor literare” o ”Notiță asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ștefan cel Mare la Putna”, în care, printre altele, se spune: ”S-a născut conștiința că o întrunire a studenților români din toate părțile ar putea să constituie și altceva decât numai o serbare pentru glorificarea trecutului nostru, și că, cu o ocaziune atât de favorabilă în felul său, am putea să ne gândim mai serios asupra problemelor ce viitorul ni le impune cu atâta necesitate. Viitorul însă e continuarea, în cazul cel mai bun rectificarea trecutului.”
La întâlnirile studențești, Eminescu saluta cu formula ,,Trăiască nația!”. Răspunsul colegilor era: ,,Sus cu dânsa!” Serbarea de la Putna era o ocazie pentru întrunirea Congresului studențiunii române. În ”Amintirile” sale, Ioan Slavici relatează circumstanțele pregătirii și desfășurarea marii întruniri de la Putna, precizând că ideea serbării pentru glorificarea lui Ștefan cel Mare, trezirea conștiinței unității românilor și ideea congresului îi aparțin lui Mihai Eminescu. S-au format comitete în: București, Iași, Viena, Gaz, Pesta, Paris, Berlin, Lipsca și Liège, centre în care erau studenți români, pentru pregătirea serbării. Cu câteva zile înainte de serbarea de la Putna, Mihai Eminescu și Pamfil Dan trimit în numele Comitetului de organizare o scrisoare lui Dimitrie Brătianu, al cărei text apare în ziarul ”Românul”. D. Brătianu, un luptător din trecuta generație, salutase cu entuziasm serbarea de la Putna și Eminescu, reprezentând noua generație, îi mulțumea respectuos, folosind o fericită formulare a semnificației evenimentului ce urma să aibă loc: ,,piatră de hotar ce desparte pe planul istoriei un trecut nefericit de un viitor frumos.” Întrunirea a avut loc la 15/27 august 1871, în ziua de Sfânta Marie. ”Întâia oară, spune Slavici, românii din cele patru unghiuri s-au adunat la un loc, ca să preamărească împreună numele unuia dintre marii susținători ai neamului românesc, să se îmbărbăteze unii pe alții și să întărească credința în viitor”. Mihai Eminescu, secretar, și Ioan Slavici, președinte, au reprezentat sufletul acestei acțiuni. ,,…când era vorba de durerea neamului românesc, el (Eminescu) ardea în foc nestins și devenea un om de inițiativă și de acțiune, stăruitor, neînduplecat, care nu ne dădea răgaz, ci ne mâna mereu înainte” (Ioan Slavici). Congresul studențimii, chiar dacă a avut loc, nu s-a bucurat de izbândă, din cauza unor divergențe între două tabere. Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A. D. Xenopol și alții erau de părere că unirea politică a românilor trebuie precedată de o intensă propagandă culturală, prin conferințe publice, înfăptuirea de biblioteci populare, prin reviste literare și printr-o propagandă ziaristică susținută, de asemenea, prin reprezentații teatrale. Cultura să devină una omogenă în toate teritoriile românilor. Considerau că era necesar ca românii să fie pregătiți mai întâi spiritual, sufletește, iar unitatea în viața culturală va duce de la sine la cea politică. Adversarii acestor opinii, Grigore Tocilescu, D. Dem. Teodorescu și Iancu Brătescu și alții, dimpotrivă, susțineau că trebuie să se treacă direct la o propagandă politică pentru unificarea românilor într-un singur stat. ,,Eminescu îndeosebi era de părere că propaganda politică ar fi chiar primejdioasă, căci prin ea le-am da nemților, rușilor și maghiarilor dreptul de a înăbuși orișice mișcare făcută în vederea unirii sufletești.” (Ioan Slavici). Începută în 1870, publicistica lui Eminescu, restituită integral grație devotamentului și profesionalismului unor personalități, reprezintă o radiografie generalizată asupra societății românești. Două sunt componentele gândirii istorice și politice a lui Mihai Eminescu: conștiința unității etnice de limbă și lege a românilor risipiţi sub steaguri străine și idealul unității politice și de stat a tuturor românilor. În articolul ,,România și Austro-Ungaria”, Eminescu, după ce vorbește despre ,,o Dacie ideală”, care se realizează pe zi ce trece”, concluzionează: ,,mai înainte de toate românii…. pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populație nemaipomenit de veche, mai veche decât toți locuitorii lor”. Referitor la limbă, Eminescu spune că o ,Unitate atât de pronunțată a limbei dovedește însă o unitate de origini etnice”, că unitatea noastră de ,,limbă e o realitate atât de mare și energică, încât nici ignoranța, nici sila n-o pot tăgădui”.
Idealul realizării Marii Uniri, care durează de veacuri, a început să prindă viață concret, prin luptele lui Mihai Viteazul, despre care Eminescu spunea: ”Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei țări și să pregătească un stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară, pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbușească.”
Multe din articolele sale politice se referă la românii din Transilvania, gândirea sa se întemeiază pe documente românești și străine, pe cunoașterea ideilor desprinse din scrierile cronicarilor moldoveni și munteni sau din cele aparținând reprezentanților Școlii Ardelene. Pasiunea lui mistuitoare pentru Ardeal a transpus-o și în romanul ”Geniu pustiu” și în scrierile dramatice ”Mureșanu” și ”Bogdan Dragoș”. Toma Nour și Ioan din ”Geniu pustiu” sunt alter ego-uri ale lui Eminescu. Nu de puține ori, Matei, fratele său, spunea că Eminescu a iubit singurătatea, dar i-a iubit îndeosebi pe ardeleni și pe țărani. În 1874, Eminescu se confesa Veronicăi Micle: ”Trecutul m-a fascinat întotdeauna”. Cronicile și cântecele populare formează, în clipa de față, un material din care culeg fructul inspirațiunilor.”
Eminescu, nemulțumit de atitudinea pasivă, laşă sau oportunistă a unor politicieni, protestează astfel: ,,Cunoaștem ființele acelea linse, acele suflete de sclav, cari fac politică de oportunitate, cari cerșesc posturi pentru ei, în loc de a pretinde categoric și imperativ drepturi pentru națiunea lor…”. ,,Națiunea română trebuie să se pună pe terenul cel drept, pe care stau toate celelalte națiuni ale Austriei – nimica mai mult și nici o iotă mai puțin”. (”Să facem un congres”). Într-o serie de cinci articole apărute în ”Curierul de Iași”, Eminescu analizează situația politică din Austro-Ungaria, cerând autonomia bisericii și a școlilor în condițiile create de dualismul austro-ungar de la 1867. Într-unul din articole, Eminescu precizează că ”nimeni nu este mai tolerant” decât românul. ,,Singure țările românești sunt acelea în care de vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu, au voit și să vorbească ce limbă i-au plăcut.”
Referindu-se la ,,măsurile silnice pentru stârpirea românismului în Basarabia, deznaționalizarea”, Eminescu afirma: ,,Cete întregi de familii românești sunt luate cu sila ori duse cu amăgiri departe și înlocuite cu familii rusești, pentru ca încetul cu încetul populația să se amestice, să piardă energia caracterului național și să fie mai primitoare față cu măsurile de rusificare” (”Timpul”, 9 iunie 1878).
În articolul ,,Misiunea noastră ca stat”, 1879, Mihai Eminescu spunea: ,,Niciodată nu am fost element stăpânitor; niciodată nu s-a manifestat în noi chiar nici tendința de a supune pe alții, ci totdeauna românul s-a mulțumit a fi adăpostit și a se dezvolta pe pământul său.” Publicistica lui Eminescu este străbătută de un cult al adevărului, al patriei și al muncii. Naționalismul se identifică cu patriotismul. A detestat întotdeauna ,,măcinișul de palavre”, ”negoțul vorbelor goale”, care compromiteau iubirea de patrie. ,,Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomații croiesc charte și rezbele; iubesc acest popor care nu servește decât de catalici acelora care se înalță la putere” – afirma Mihai Eminescu. Să ia aminte domnii politicieni de azi, în mare parte politicianiști și politicaștri, spusele lui Mihai Eminescu!: ,,Greșalele… în politică sunt… crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se-mpiedică dezvoltarea unei țări întregi și se-ntunecă pentru zecimi de ani înainte viitorul ei.” Iată că acest titan al spiritualității românești a fost permanent pe baricadele timpului și în poezia satirică, dar mai ales în publicistică. Ideile sale își au valabilitatea și în zilele noastre. Dacă Eminescu ar fi trăit până la istoricul Decembrie 1918, ar fi împlinit 68 de ani. Ioan Slavici este singurul din cei patru mari clasici care a supraviețuit acestui măreț eveniment. Dacă destinul i-ar fi fost altul, cu siguranță că Eminescu ar fi fost prezent în inima Ardealului pe care l-a iubit atât de mult, la marea sărbătoare de la Alba-Iulia. S-ar fi întâlnit cu tânărul Lucian Blaga, 23 de ani, care, printre altele spunea că ,,Eminescu e de un românism sublimat, complex, creator”, din a cărei ,,Conștiință etnică… ne mai hrănim și astăzi”. La Marea Unire, pentru care a luptat și pe care a dorit-o cu ardoare, Eminescu ar fi recitat ”Ce-ți doresc eu ţie, dulce Românie!”:
”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viață în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!”
Era ,,… o binecuvântare a istoriei și a geniului național.”
Să încheiem cu îndemnul lui Al. Philippide: ”Să ne apropiem de el ca de un contemporan în durată eternă!”
Constantin E. UNGUREANU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here